duminică, 20 mai 2012

Teatrul românesc, între “dionisiacele” din Pontul Euxin şi perioada interbelică

Foto: www. avantaje.ro
* Actoria i-a fascinat pe români din vremuri îndepărtate, mulţi crezând, ca şi Shakespeare, că “toată lumea e o scenă *
Totul a început pe teritoriul Dobrogei, în cetăţile greceşti de pe litoralul Pontului Euxin, unde au apărut forme de teatru similare celor din Grecia Antică (există mărturii arheologice). Scriitorul Ion Marin Sadoveanu, în cartea "Taurul mării", descrie "dionisiacele" locale. Ceva mai târziu, în perioada secolelor X – XVII, prind viaţă forme străvechi de spectacol popular - căluşul, drăgaica, unchiaşii, cucii, turca sau brezaia. Mai spre zilele noastre, între secolele XVI – XVIII www.cimec.ro/teatre/cazaban.htm aminteşte de manifestări spectaculare la curţile domneşti şi boiereşti: alaiurile, pantomimele, dansurile, teatrul de umbre şi de păpuşi, acrobaţii, pehlivanii, scamatorii, saltimbancii.
Între 1755 – 1756 regăsim teatrul şcolar în Transilvania: spectacole organizate de profesor Grigore Maior (regia Vasile Neagoe Orbul), cu elevii de la Gimnaziul din Blaj (prezentate şi la Sebeş, Alba Iulia şi Vinţ Cut). Între 1777 – 1780, piesa “Occisio Gregorii in Moldavia tragedice expressa” - atribuită lui Samuil Vulcan – a fost jucată de elevii de la internatul Gimnaziului din Blaj.
Tot pe teritoriul Transilvaniei apar forme de teatru profesionist în limbile maghiară şi română. Spre secolul XIX se dezvoltă alte forme de spectacol popular: Irozii, păpuşile, Jienii, nunta ţărănească, ursul, capra, Vicleimul.
Efervescenţă culturală şi preocupare pentru un teatru naţional
Secolul XIX aduce cu el spectacole în limba română, în baza unor texte clasice. În 1815, trupa lui Johann Gerger joacă în Sala Redutelor, la Braşov, piesa “Vecinătatea periculoasă”. Un an mai târziu, Gheorghe Asachi se ocupă de montarea spectacolului “Mirtil şi Hloe”, după Gessner şi Florian, la Casele C. Ghica, Iaşi. La Teatrul de la "Cişmeaua roşie", Bucureşti, se joacă în 1819 “Hecuba” de Euripide. În 1827, "Societatea literară" din Bucureşti, iniţiată de Ion Heliade Rădulescu şi Dinicu Golescu, îşi propune înfiinţarea unui teatru naţional şi asigurarea repertoriului său.
Pe mai departe, în secolul XIX, evenimentele din lumea teatrului se succed în avalanşă:
- În 1834, "Şcoala de muzică vocală, declamaţie şi literatură" a Societăţii Filarmonice vine cu un prim spectacol al elevilor: “Mahomet” de Voltaire, pregătit de actorul - profesor C. Aristia;
- În 1836, "Conservatorul filarmonic - dramatic" Iaşi include în repertoriul elevilor piese de Kotzebue şi Gheorghe Asachi;
- 1850 e anul premierei comediei “Coana Chiriţa la Iaşi” de Vasile Alecsandri, la teatrul din Iaşi. Începe seria montărilor unor importante piese originale care vor intra în fondul dramaturgiei clasice româneşti;
- În 1851 principalul reprezentant al şcolii naţionale de comedie, actorul Matei Millo, întreprinde primul turneu în ţară;
- Un an mai târziu, se inaugurează Teatrul cel Mare din Bucureşti, în 1864 înfiinţându-se
Conservatoarele de muzică şi declamaţie, la Iaşi şi Bucureşti;
- Premiera dramei istorice “Răzvan şi Vidra” de Bogdan Petriceicu Haşdeu, cu Mihail Pascaly, actor de factură romantică, în rolul principal, are loc în 1867 la Teatrul cel Mare, Bucureşti. Primul turneu al lui Mihai Pascaly în Transilvania şi Banat debutează un an mai târziu;
- În 1870 se înfiinţează "Societatea pentru fond de teatru român în Transilvania", care organizează adunări anuale în diverse oraşe ardeleneşti, stimulând viaţa cultural-artistică în limba română;
- Teatrul cel Mare din Bucureşti devine Teatru Naţional în 1875, sub directoratul scriitorului Alexandru Odobescu. La scurtă vreme apare legea pentru constituirea "Societăţii dramatice" a actorilor din Bucureşti. Proaspătul teatrul naţional găzduieşte, în
1879, premiera comediei “O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale şi a dramei “Despot Vodă” de Vasile Alecsandri;
- Cinci ani mai târziu are loc premiera comediei “O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale, tot la Teatrul Naţional Bucureşti. Particularităţile de stil şi exigenţele dramaturgiei caragialiene influenţează formarea şi jocul comedienilor de la sfârşitul secolului: Ştefan Iulian, N. M. Mateescu, Maria Ciucurescu, Ion Brezeanu, Ion Niculescu, Ion Anestin. Urmează, la acelaşi teatru, premiera dramei “Năpasta” de I. L. Caragiale, în 1890;
- Primul turneu al unei trupe româneşti peste hotare se petrece în 1891. La Viena, Grigore Manolescu şi Aristizza Romanescu prezintă “Hamlet” şi “Romeo şi Julieta”. Cei doi protagonişti, alături de C. I. Nottara, Ion Petrescu, de actorii "şcolii de comedie caragialeană" dau prestigiul artistic scenei româneşti în această perioadă.
Noi companii teatrale şi actori de renume
Debutul secolului XX vine cu premiera dramei “Vlaicu Vodă” de Alexandru Davila, cu Aristide Demetriade în rolul titular la Teatrul Naţional, Bucureşti. Teatru al cărui directorat e preluat, de altfel, de Alexandru Davila între 1905 – 1908 şi mai apoi între 1912 - 1913. În 1907, cel mai important regizor român de la sfârşitul secolului XIX şi din primele decenii ale noului secol, Paul Gusty, este numit director de scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti. Între 1909 – 1914 se înfiinţează primele companii teatrale particulare la Bucureşti: "Davila", "Marioara Voiculescu" şi "Bulandra". În aceeaşi perioadă, se afirmă o nouă pleiadă de actori: Aristide Demetriade, Petru Liciu, C. Belcot, Aglae Pruteanu, Constantin Radovici, Maria Filotti, George Storin, Petre Sturdza, Marioara Voiculescu - fiecare cu o personalitate distinctă, aducând un suflu nou, modern în interpretarea scenică. După terminarea războiului, în 1919, se inaugurează Teatrul Naţional din Cluj. Alte teatre naţionale vor fi deschise la Cernăuţi şi Chişinău.
Concepţii noi despre artă şi rezonanţă cu Europa
Între anii 1920 – 1940, diferite grupări culturale şi de avangardă susţin tendinţa, profund justificată, de sincronizare a scenei româneşti cu mişcarea teatrală europeană: "Studio" (1920), "Poesis" (1921), "Insula" (1922 - 1923), "Atelier" (1923), "Contimporanul" (1925), "13 + 1" (1932 - 1933). Tendinţa este vizibilă şi în spectacolele novatoare realizate de teatrele naţionale sau de companiile particulare. Mulţi actori de origine română strălucesc pe mari scene ale lumii: Elvira Popescu, De Max, Yonel, la Paris, Mihai Popescu la Viena etc.
În perioada interbelică, se conturează o nouă concepţie despre artă şi funcţia regizorului prin activitatea lui Soare Z. Soare, Victor Ion Popa, Aurel Ion Maican, Ion Sava, George Mihail Zamfirescu - regizori animatori care promovează o teatralitate manifestă şi o vizualitate stilizată (deseori expresionist, constructivist).
Sub conducerea lor regizorală, menţionează www.cimec.ro/teatre/cazaban.htm, creaţiile actoriceşti vor echilibra tradiţia şi modernitatea, vor demonstra vitalitate şi disponibilitate stilistică, trecând de la compoziţie psihologică la stilizare ludică. Acum se impun actorii Aura Buzescu, Ion Manolescu, Nicolae Bălţăţeanu, George Vraca, Tony Bulandra, Ion Iancovescu, Gheorghe Timică, V. Maximilian, Ion Finteşteanu, Mihai Popescu, George Calboreanu, Grigore Vasiliu Birlic, Miluţă Gheorghiu, Constantin Ramadan, Leni Caler, Magda Tâlvan ş.a.
Dramaturgia originală cuprinde noi titluri importante datorate lui Camil Petrescu (“Jocul ielelor” - 1919, “Suflete tari” - 1922, “Danton” - 1925), Lucian Blaga (“Tulburarea apelor” - 1923, “Meşterul Manole” - 1927, “Cruciada copiilor” - 1930, “Avram Iancu” - 1934), G. M. Zamfirescu (“Domnişoara Nastasia” - 1927, “Sam” - 1928), Mihail Sebastian (“Jocul de-a vacanţa” -  1936, “Steaua fără nume - 1943), V. Eftimiu, G. Ciprian, Adrian Maniu, V. Voiculescu, Al. Kiriţescu, Tudor Muşatescu etc.