Români celebri şi iubirile lor

Foto: www.diaspora.md

* Dintotdeauna, în spatele bărbaţilor aflaţi în prim planul vieţii publice au stat femei puternice, ce le-au influenţat viaţa şi deciziile majore *

Iubirea dintre marele poet Mihai Eminescu şi muza sa, Veronica Micle, a fost mare şi adâncă, a învins totul şi a reuşit să existe dincolo de răutăţile unor semeni care i-au dorit despărţiţi. Prima persoana care a aflat despre marea dragoste dintre cei doi a fost confidentul lui Mihai Eminescu, Titu Maiorescu. Însă, tot el a fost şi cel care a împiedicat căsătoria celor doi. Se temea că această împlinire a lui Eminescu îi va aduce fericirea supremă şi nu ar mai avea motive să scrie atât de frumos.

Cele mai frumoase dovezi de dragoste ale celor doi stau puse pe hârtie în scrisorile pe care şi le-au trimis de-a lungul timpului. Eminescu i se adresa iubitei sale cu apelative ca "Dulcea mea amică", "Dulcea mea doamnă", trecând la altele de genul "Măi Pototoni", "Măi îngeraşule", "Draga, dulcea şi îngereasca mea Cuţa", "Draga mea copilă", la mai distantele, dar respectuoasele "Stimabilă Doamnă şi respectata mea amică", "Doamna mea", pentru a reveni la "Momoti dragă", "Draga mea Nicuţa", "Măi Momotelule", "Draga şi mititica mea Moti", "Fetiţule dragă", "Dragul meu bobocel moţat" sau "Măi ramură de liliac". Veronica îi răspundea cu "Mitule iubit şi al meu scump şi drăgălaş", "Miticule iubit", "Eminul meu", "Mitule Băet iubit şi drăgălaş" sau "Eminescul meu iubit".

Pasiunea unui cap încoronat

În urma divorţului de un locotenent de vânători de munte, Elena Lupescu devine, în 1922, amanta prinţului Carol, împreună cu care fuge, un an mai târziu, din România. În 1930, prinţul revine în ţară  şi este încoronat ca Regele Carol al II-lea al României. După abdicarea sa din septembrie 1940, pleacă în exil împreună cu Elena Lupescu, pe 8 septembrie cei doi ajungând cu propriul tren la Lugano, în Elveţia. În octombrie 1940, Guvernul României a cerut Spaniei extrădarea Elenei Lupescu, precum şi cea a Generalului Urdăreanu, bănuiţi că pe 30 noiembrie 1938 l-au asasinat pe Corneliu Zelea Codreanu, conducătorului organizaţiei „Garda de Fier”. Elena Lupescu a petrecut majoritatea perioadei de exil în Mexic, Brazilia şi Portugalia. După căsătoria din 1947 din Brazilia, Carol al II-lea şi Elena Lupescu s-au mutat la Estoril, Portugalia. După moartea lui Carol al II-lea în 1953, Elena Lupescu a continuat să trăiască la Estoril, în Portugalia, până la sfârşitul vieţii sale.

Mihai Viteazul şi “Gospodja Velica”
Deşi însurat cu Doamna Stanca, domnitorul nu-şi ascundea aventurile amoroase. Iar Velica a fost marea lui pasiune. A cunoscut-o în 1595, când, după victoria de la Călugareni, a fost invitat la Alba-Iulia, unde Sigismund Bathory l-a primit cu onoruri regale. Velica era fiica logofătului Ion din Piteşti şi a Doamnei Stana, care la rândul ei era fiica lui Mircea Ciobanul şi a aprigei Chiajna. Pe linie maternă se trăgea din Basarabi şi Muşatini, rudă prin timp cu Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Stabilită în Ardeal cu familia, era maritată cu italianul Fabio Genga, favoritul lui Bathory.

În 1600, scrie www.jurnalul.ro, Mihai Viteazul a revenit la Alba-Iulia. De atunci, spre marea amărăciune a Doamnei Stanca, el s-a afişat cu amanta în public, impunând tuturor să i se închine "ca unei domniţe ce era şi ca unei doamne care ar putea fi". Încă din 1599, ea îşi zicea "Gospodja Velica", adică "Doamna Velica", titlu acordat doar soţiilor de voievozi. În acelaşi timp, pe sigiliul ei personal figura şi pajura heraldică valahă. Gravul afront adus nevestei legitime a fost întrecut doar de umilinţa îndurată de bărbatul ei. Mihai Viteazul a instalat-o pe Velica la Târgovişte. Şi nu oricum, ci împreună cu soţul ei, italianul, martor neputincios al aventurilor nevestei sale.

Triunghi conjugal de secol XIX
Puţini au auzit de Maria Obrenovici, iar dacă n-ar fi fost iubirea de-o viaţă pe care i-a purtat-o domnitorului Al.I. Cuza, ar fi rămas definitiv în liniştea anonimatului. Istoria a consemnat-o, însă, graţie pasiunii pe care domnul Unirii i-a arătat-o. Era frumoasă, spirituală şi ştia cum să-şi liciteze atuurile. "Mai frumoasă şi mai feminină decît doamna Elena", cum scrie despre ea istoricul Constantin C. Giurescu, citat de evenimentul.ro  Cuza era un om cu farmec şi femeile îi făceau ochi dulci, aşa încât nu-i de mirare că una dintre cele perseverente, Maria, i-a cucerit sufletul. Din 1860, destinele celor doi s-au intersectat des. Ecuaţia amoroasă se simplificase odată cu exilul doamnei Elena la Paris. Se spune că acei ce s-au aflat în spatele loviturii de stat de la 11 februarie 1866, au plănuit lucrurile astfel încît domnitorul să fie surprins cu amanta. Legenda zice că, într-un gest de nobleţe, Elena ar fi încercat să-şi prevină "jumătatea". N-a reuşit. Fidel inimii, Al.I. Cuza pleca din ţară, la Viena, cu Maria Obrenovici. Deşi scandalul devenise de notorietate, Elena i s-a alăturat soţului şi i-a rămas alături. Dar nici Maria nu l-a părăsit, făcîndu-şi apariţia cam peste tot unde ajungea cuplul Cuza.

Iubirile oamenilor de litere  

* Emil Gârleanu este cel care i-a prezentat-o pe Fanny Rădulescu (absolventă a Conservatorului de Artă dramatică), lui Liviu Rebreanu. Întâmplarea s-a dovedit una fericită, fiindcă cei doi s-au căsătorit în 1912 şi au rămas împreună până la moartea scriitorului, în 1944. Ce-i drept, scrie chintesenta.wordpress.com, Fanny era o femeie întreprinzătoare şi harnică, ce a înţeles pasiunea pentru scris a soţului, preluând sarcinile gospodăreşti. “Soţia unui scriitor trebuie să fie o martiră, o sacrificată, ca să fie folositoare tovarăşului ei” spunea Rebreanu într-un interviu. De ce o fi acceptat Fanny să se “sacrifice”? Iată ce îi scria prozatorul în ipostaza de îndrăgostit:” Te iubesc pentru că te iubesc şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aci începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet pentru că te iubesc. Acesta e cântecul iubirii.”

* George Călinescu şi-a trăit povestea de iubire din romanul “Cartea nunţii.” O întâlneşte pe Alice Elisabeta Trifu, cu 10 ani mai tânără decât el, în 1929. Alice era fiica unor mici proprietari bucureşteni şi ea devine tovaraşa de o viaţă a celui care o numea în scrisori “Ariciul meu drag” sau “scumpul, drăguţul meu Alice”. Având o viaţă intelectuală istovitoare, facând dovada unei firi dificile, Călinescu devine dependent de prezenţa acestei femei supuse şi sensibile. El  îi este soţ, tată şi mentor, întregul ei univers concentrându-se în jurul nevoilor bărbatului de lângă ea. De altfel, Alice va mărturisi mai târziu că a fost obişnuită să vadă viaţa prin ochii lui, reprimându-şi orice urmă de independenţă. Călinescu decide ce să se servească la masă, cum să se îmbrace soţia, cine să îi viziteze, unde să meargă. Relaţia durează până la moartea lui Călinescu, în 1965;

* Sinuciderea cu o doză de laudanum a lui Alexandru Odobescu este pusă pe seama unor tragice evenimente de ordin familial şi public. Autorul cunoscutelor “Fals tratat de vânătoare” şi “Doamna Chiajna” se îndrăgosteşte însă cu patimă de Hortensia Racoviţă, profesoară de geografie, cu 30 ani mai tânără. Sentimentele nu pot fi reprimate şi scriitorul îşi imploră soţia, pe Saşa, să îl înţeleagă şi să îi redea libertatea. Se spune că Saşa însăşi, impresionată de suferinţa celui care la 60 de ani trăieşte marea iubire, îi cere Hortensiei să se căsătorească cu soţul ei, ea urmând să se călugărească. Fiind respins, Alexandru Odobescu se sinucide, lăsând o scrisoare prin care îşi justifică gestul:” Cugetă, te rog, şi spune tuturor că nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce-ar fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare a mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale… A fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele.”