Se ştie, în schimb, că Mihai Eminescu a fost un “incomod” în vremea lui şi că nu doar unele versuri, ci şi multe din pamfletele sale la adresa Puterii i-au “călcat pe bătături” pe contemporani. În 1998, Editura “Timpul” din Iaşi, cu sprijinul Ministerului Culturii, edita o culegere ce cuprindea teorii şi opinii politice sub semnătura lui Eminescu, ideile sale în contra socialismului, despre teoria muncii, problema ţărănească şi monarhia constituţională, observaţii şi teorii istorice, ori propria viziune în “problema culturală”. Astăzi, la 162 de ani de la naşterea sa, ne vom opri la teoriile şi opiniile economice pe care le dezvoltă în vremuri la fel instabile ca şi cele pe care le traversăm.
Aparţine tradiţiilor…
“Aparţine tradiţiilor partidului de la putere de a-şi atribui lauri nemeritaţi… Radicalii noştri, deşi îmbrăcaţi pururea în haina compromisă de veştejitele lor trupuri de “naşionali”, se preocupă înainte de toate de triumful intereselor partidului... Dacă va mai prisosi vreo firimitură şi pentru biata ţară, cu atît mai bine; dacă nu „après moi le déluge”. Amintim nişte fapte din întîia lor descălicătoare guvernamentală din 1867 – 68, care prezintă şi un interes de actualitate. La anul 1866 se contractează, în împrejurări foarte defavorabile şi în condiţii destul de grele, împrumutul Oppenheim. Opoziţia răstoarnă ministerul Ion Ghica-Mavrogheni cu ocazia acelui împrumut, d. I. Brătianu se introduce mai întîi ca simplu ministru în cabinetul prezidat de C. Creţulescu, înlătură peste câteva luni pe acest din urmă, obţine de la Măria Sa întîi dizolvarea Camerei şi pe urmă, în mijlocul insultelor aruncate pe uliţele Bucureştilor, alungă şi pe membrii Senatului. Iată-i instalaţi! Încurajaţi de aşa – numiţii clapişti din acea vreme, care-a fost prima lor preocupare? De-a pune mîna pe banii proveniţi din împrumutul Oppenheim: îi deturnează fondurile de la adevărata lor destinaţie şi, în loc de-a plăti datoria flotantă pe atunci, le afectează la cheltuieli nesocotite, măresc bugetele peste măsură, lasă deficite şi datorii flotante succesorilor lor şi, ca să încoroneze opera, dau concesia Stroussberg. Împrumutul domenial, crearea de noi impozite, precum monopolul băuturilor spirtoase şi monopolul tutunurilor, de abia pot ajunge pentru a le face faţă dificultăţilor situaţiei financiare create de ea. Cui i-e milă de bietul impozabil? Cine strigă mai tare că ei au guvernat fără împrumuturi şi noi impozite? Negreşit, „naţionalii”. (Timpul, 5 martie 1880).
Capitalul real şi cel fictiv
Pe 7 martie, în aceeaşi publicaţie, Mihai Eminescu dădea replica unor confraţi, nedumeriţi în privinţa tipurilor de capital: „Cine nu ştie ce se înţelege prin capitaluri fictive? Capitalurile fictive sunt toate acele pretinse reprezentaţii ale bogăţiei, ale tranzacţiilor, precum acţiuni, obligaţiuni, poliţe, hîrtii de credit, care nu reprezintă o valoare reală sau serioasă. Aşa sînt biletele de stat sau de bancă cu curs forţat şi care nu se bazează pe o rezervă metalică; aşa au fost asignatele, hîrtia – monedă, acţiunile unor societăţi care operează cu capitaluri neexistente ori cu capitaluri pierdute în urma unei administrări rele. Dară, pentru că în asemenea domenii aride trebuie să ilustrăm teoria prin exemple pipăite, vom aduce aminte un singur fapt foarte cunoscut contradictorilor noştri: Acţiunile „Daciei”. Aceste acţiuni, în urma unor împrejurări produse cu abilitate, au fost acum vreo trei ani urcate peste suma de 700 de franci, adică mult mai sus de pari. În urmă, nemaiplătindu-se de trei ani nici un divident, au căzut la 100 fr. Şi astăzi abia s-au ridicat la 200. Ei bine, unde este, în chestia de faţă, capitalul real şi cel fictiv? Capitalul real este: cei 700 de franci pe care i-au dat naivii în monedă sunătoare pentru nişte acţiuni care nu făceau nici sfertul acestei sume şi care capital real a trecut în lăzile celor îndemînatici. Capitalul fictiv este pentru bieţii acţionari acţiunea cumpărată, care de trei ani nu le mai dă dobîndă, care nu mai face astăzi decît 200 franci şi care mîne, dacă acest sistem de administrare va continua, se va putea reduce chiar la suma rotundă ce se cheamă: 0”.
Nu poate fi politică bună...
...”Deodată cu căderea puterii în mâinile progresiştilor noştri... a căzut baltă şi progresul constituţional realizat cu privire la regularitatea votării bugetelor. În aceşti patru ani de regim progresist ţara nu s-a învrednicit o dată măcar să aibă bugetul votat la vreme. Camerele au lucrat aproape în permanenţă pierzîndu-şi zadarnic vremea şi lăsînd totdeauna pînă la ultimul moment votarea bugetelor, aşa că, nerămînînd vreme pentru dezbaterea lor, într-un rînd s-a încuviinţat guvernul să urmeze o lună sau două cu bugetul exerciţiului trecut, iar în alt rînd s-a petrecut un scandal şi mai mare: s-au votat bugetele generale într-o singură noapte, à la vapeur, fără discuţie, numai după o citire sumară făcută de ministrul de finanţe, d. Dim. Sturdza... Pe urmă altceva, şi mai grav: cu ocazia prezentării bugetului, se constată deocamdată că datoria flotantă se urcă la suma de 85 milioane bunuri de tezaur, aruncate mereu pe piaţă fără a mai fi retrase, în vreme ce rămăşiţele întîrziate, încasate, s-au trecut întotdeauna ca venituri pentru anul viitor; astfel, după această nenorocită regulă făcută, trece şi astăzi la veniturile pe 1880 suma de 51/2 milioane rămăşiţe. Şi Doamne fereşte să nu fie adevărat zgomotul, pe care-l înregistrăm sub toată rezerva, că datoria flotantă ar fi trecînd cu mult peste suma de 85 milioane”. (Timpul, 13 martie 1880)
Puterea fizică versus inteligenţă
„În statele agricole munca e mărginită şi foarte puţin elastică; ea nu poate produce decît obiecte de-un număr cert, de-o valoare certă. Dintr-un pogon de pământ se poate scoate maximul cutare de grîu şi nimic peste acesta. Puterea fizică a omului, care nu poate fi urcată, cu tot exerciţiul posibil, decît la un maxim oarecare, e mărginită, ca şi puterea pămîntului care, cu tot gunoiul, nu ajunge iar decît la o producţie certă ş.a.m.d. Caracterul muncii fizice, în care inteligenţa joacă un rol mic, e deci mărginirea..., simplitatea, greociunea. Cu totul altfel stă însă cu arta şi industria, la care puterea fizică joacă un rol secundar, inteligenţa pe cel principal. Acolo consumaţia nu stă în nici un raport cu producţia, căci se consumă o pînză şi cîteva culori şi se produce un tablou, se consumă un foarfece şi se taie planul unei îmbrăcăminţi a cărei valoare stă tocmai în croială, se consumă fire de tort şi se fac dantele... Munca agricolă e grea şi fără spor mare, munca industrială uşoară şi cu un spor... nemărginit. Pentru produsul muncii agricole se vor găsi totdeauna bani în numărătoare. Nu fiecine poartă dantele, dar oricui îi trebuie grîu. Din contra, obiectele industriale au trebuinţă de debuşeuri, adică de locuri unde să se simtă, ba chiar să se producă în mod artificial necesitatea lor, şi aceste debuşeuri sînt adeseori depărtate. E drept că, sosite la locul unde ele trebuiesc, se vor preface şi în metal, dar, pînă ajung acolo, producătorul lor originar are nevoie de a primi la mînă o adeverinţă că a muncit pentru valoare cutare şi cutare; acea adeverinţă e banul de hîrtie. (Timpul, 30 aprilie 1880).
Venituri cheltuite aiurea
„Să presupunem... că finanţele sînt pe deplin echilibrate, că veniturile nu sînt deloc umflate şi ajung în realitate la cifra de 120 milioane... Am voi să ştim cum s-au sporit aceste venituri? Produce poporul românesc mai mult? Se bucură el de-o sumă mult mai însemnată de bunuri, are la dispoziţia sa mai multe satisfacţii, e economia lui înfloritoare? Dacă această economie ar fi înfloritoare, am vedea simptomele ei. Poporul... s-ar îmbrăca mai bine, ar mînca mai bine, şi-ar dura locuinţa mai încăpătoare şi mai sănătoasă şi în fine s-ar înmulţi. Dacă sporirea pur şi simplu a veniturilor statului ar fi în toate cazurile un semn de fericire, statele care percep mai multe dări ar trebui să fie cele mai bine organizate. Lucrul nu e tocmai aşa. Nu ceea ce percepe statul e chestiunea principală, ci întrebuinţarea productivă sau neproductivă pe care el o face din acele venituri. Dacă acele venituri se cheltuiesc improductiv, fie pentru a susţine luxul claselor guvernante, fie pentru necesităţi politice chiar, în disproporţie cu însemnătatea şi puterile unei ţări, banul perceput nu e aproape de nici un folos economic pentru popor. În unele din statele apusene vedem în adevăr bugete foarte mari, dar serviciile pe care statul le aduce în schimb cu banul contribuabilului sînt nu numai echivalente ci întrec cheltuiala făcută”. (Timpul, 5 februarie 1881)
