 |
| Împreună cu Bădia Cojocaru, în satul Mihai Eminescu din comuna Gorbăneşti |
* ei s-au încăpăţânat să rămână pe un pământ unde lumina
electrică a ajuns acum şapte ani * istoria satului e mai zbuciumată decât a
multor localităţi cu pretenţii * acum trei decenii, erau de zece ori mai multe
case ca acum * nu o dată, micul cătun a fost ameninţat cu dispariţia de pe
hartă * primăvara, în satul Mihai Eminescu înfloresc… salcâmii *
Când pronunţi numele lui Eminescu - mai ales atunci când eşti de prin Nord de
ţară – pe retină îţi apare Memorialul Ipoteşti, „lacul codrilor albastru”, tot
ce ţine de Premiul naţional de poezie, (care se decernează la Botoşani), precum
şi un întreg cortegiu de manifestări, derulate după un tipic bine stabilit. Nimic
rău până aici. Numai că există clipe în care ţi-ai dori şi altceva. Mai exact,
ca „Eminescu” să nu însemne doar atât…
Lungul drum de la
scripte la realitate
Cu câteva luni în urmă, când se creiona „osatura” unui
proiect social, intitulat „Lecţia de generozitate”, descopeream în scriptele
Consiliului Judeţean o denumire de sat -
„Mihai Eminescu” - care mi s-a întipărit într-o cută de memorie. Era cât pe ce
să rămână acolo dacă o directoare de grădiniţă - care avea de adunat, împreună
cu copiii, hăinuţe groase pentru preşcolarii din sătuc – nu m-ar fi anunţat că
e vorba de un cătun cu câteva case, unde nu sunt copii! Cuta s-a adâncit şi a
rămas aşa pe timpul sărbătorilor, când ritmul existenţial seamănă, din ce în ce
mai mult, cu al urşilor intraţi în hibernare. Revenindu-mi, după, din
amorţeală, am plecat spre Gorbăneşti într-o zi în care cerul se plictisise de
locul său şi părea extrem de hotărât să coboare pe pământ. Ninsoare, viforniţă
şi întuneric, toate păreau să anunţe o zi cu mai mult de trei ceasuri rele.
Sincer, mă temeam de ce voi găsi acolo. Aveam mari şanse să descopăr oameni
reticenţi, poate abrutizaţi de viaţa grea, ce-ar fi distonat cumplit cu numele
satului. Până a ajunge, am făcut cunoştinţă cu un drum în care glodul îngheţase
în formule ce ar fi făcut invidios orice sculptor. Uliţa dădea bătăi de cap
serioase căruţaşului de la Primărie şi altele, de inimă, călătorilor neînvăţaţi
cu drumuri care se azvârleau în râpe - fără preambul – şi care şerpuiau apoi pe
dealuri, prin ninsoarea zbârlită de-a binelea.
„Curriculum Vitae”
Până a da ochii cu realitatea, să vă spun ce-am mai aflat
din scripte. În cele de la Muzeul Judeţean, răsfoite de muzeograful Ionel
Bejenaru, se descrie, cuminte, un „ţinut al Botoşanilor cu titulatura
„Vârnăvoaia”, desprins din Odaia – Tomeşti, conform hărţii cadastrale de la
1830. Proprietarii Odăii – Tomeşti – Băneasa erau Catinca – Vârnav şi
Paharnicul Enacache Leon. În 1832, ţinutul a fost împărţit în două şi ţinea de
Ocolul Câmpului. În timp, şi-a mai „schimbat stăpânul” de câteva ori. În 1833
ţinea de Ocolul Ştefăneşti, din 1834 de Ocolul Jijiei, anul 1908 fiind cel în
care sătucul avea să intre în comuna Viforeni. 18 ani mai târziu „stăpân” a
devenit comuna Starosilţa, anul 1950 fiind unul extrem de important, pentru că
atunci numele satului s-a schimbat din „Vârnăvoaia” în „Mihai Eminescu”. În alt
an, 1968, satul a devenit parte a comunei în care e şi acum – Gorbăneşti”. De la
Prefectură, dintr-o situaţie veche de şapte ani, aflu că satul avea, în acea
vreme, 30 de locuitori, 301 hectare teren arabil, 1,9 kilometri de drumuri de
pământ şi tot atâţia de reţea electrică, opt gospodării electrificate, două
televizoare şi două radiouri. Mult mai la zi, mai exact după ultimul
recensământ, statistica ne serveşte un duş rece, anunţându-ne că în 2003, în
satul Mihai Eminescu mai trăiesc 11 oameni, dintre care şase bărbaţi şi că
studiile lor n-au depăşit gimnaziul.
„Tărâmul uitat de
timp”
E destul de cert că documentele amintite nu pot fi decât o
schiţă a realităţii, departe de plasticitatea locurilor văzute pe viu. După
emoţiile drumului prăvălit peste culmea dealului, primul „enunţ” despre satul
de - odinioară avea să fie o casă cu ferestrele ajunse hăuri. Mai apoi, un drum
domol se-nfiripa pe un alt deal, pe care erau răsfirate, printre pâlcuri de
salcâmi, alte case. Zece la număr, cu oameni molcolmi, rămaşi, cu traiul, în cu
totul alt secol. Nici câinii nu sar la om în satul Mihai Eminescu. Te studiază,
mai latră că de - altminteri rămân fără tain - şi te lasă să-ţi vezi de drum. E
sigur că n-au lătrat pe mulţi la viaţa lor, pentru că în sat nu ajunge mai
nimeni. Fără „guard”- ul de la Primărie – care mâna atelajul cu cai – şi fără
secretarul comunei (veritabilă enciclopedie ambulantă!), n-aş fi ajuns nici eu
să mă latre câinii din cătun. Oamenii satului-s şi mai blânzi. Eugenia şi
Constantin Hriţcu – primii întâlniţi, sunt trecuţi de 60 de ani şi au o casă
frumoasă, care nu s-a dus la vale prin anii ’70, când a fost „măcel” în sat.
Secretarul – Vasile Calimandriuc – vorbeşte de peste 90 de case pe care le-a
înghiţit pământul, atunci. Zâmbind, bătrânul Hriţcu ne arată o casă care „doar
s-a înclinat”, motiv pentru care or pleca de-acolo „doar cu popa”. Tot el, îşi aduce
aminte cu plăcere de anii de şcoală, când învăţau în casa unui consătean –
Costache Hriţcu – din cărţi în care i-aveau pozaţi şi pe Eminescu şi pe Coşbuc.
I-a ţinut minte pentru că în acea vreme, prin ’50, numele satului lui s-a
schimbat din „Vârnăvoaia” în „Mihai Eminescu”, iar cel vecin - preţ de-o
zvârlitură de băţ – din „Tomeşti” în „George Coşbuc”. Acum trăiesc tihnit, şi
el şi soţia, chiar dacă „hârbul de televizor s-a stricat” iar legătura cu lumea
o ţin doar printr-o „măgăoaie de radio” şi ziarul la care sunt abonaţi.
„E numele lui Mihai
Eminescu, al poetului!”
Gheorghe Aionesei are 65 de ani şi e un om relaxant de
sincer. Nu ştie poezii de-ale lui Eminescu, pentru că era cel mai mare din
familie şi părinţii îl trimiteau mai des cu oile decât la şcoală, dar ştie că
numele satului e al lui „Mihai Eminescu, al poetului!”. A terminat târziu opt
clase, pe vremea lui Ceauşescu. Tot el mi-a descris, cu extremă plasticitate,
cataclismul căruia i-a căzut pradă cea mai mare parte a satului. „În curtea lui
Mihai Sauciuc erau mai bine de 30 de salcâmi. Nu-i putea cuprinde doi oameni.
S-a despicat pământul drept în două şi le-a ieşit viţa, nimic n-a mai rămas de
ei. La un frate, unde m-am dus să scot mobila, era un păr mare. Stătea drept în
picioare. Odaia în care stăteam s-a dus pe-o parte. Cum scoate cârtiţa pământ,
aşa mergeau valurile de pământ. Părul cel mare s-a rupt în două şi s-a prăbuşit
peste casă. Ne-a salvat şifonierul de lângă noi. Mai la vale, era o gârlă care
a dispărut când s-au unit dealurile. Unde a fost pământul mai tare s-a ridicat
o movilă de ziceai că-i movila lui „Ştefan cel Mare”. La început nici nu puteai
urca pe ea, aşa abruptă era!”. Deşi are o pensie mică, un televizor stricat şi
nici nu vede prea bine - ca să-şi mai treacă timpul cu cititul - Gheorghe
Aionesei e un om optimist care vorbeşte tare frumos despre satul „care-a fost”.
„Era un sat frumos. Case frumoase, cu oameni frumoşi, cuminţi, gospodari.
Fiecare îşi vedea de treaba lui, nu erau hoţi”. L-am lăsat pe bădia Gheorghe cu
nepoţii, lăsaţi de mama lor la bunici, pân-or scăpa de răceală.
„Pe aleea de colo s-a
plimbat Eminescu!”
Cu ochii zgâriaţi de viscol, abia zărim o nouă casă, mai
sus, pe creastă. Gheorghe I. Cojocariu, după cum se prezintă, mândru, e încă
român verde la cei 77 de ani. Chiar dacă e singur de 16 ani, de când i-a murit
soţia, nu se dă bătut. Nici n-am reţinut câte animăluri grijeşte prin curte,
pentru că m-am speriat când am auzit că nu i-au mai rămas decât zece porci,
după ce a vândut încă pe-atâţia! Şi asta nu-i totul. Tot el ne-a spus, cu
aceeaşi mândrie, că în martie împlineşte „50 de ani de abonament! Mai întâi la
„Agricultura Socialistă”, apoi la „Scânteia” şi la „Uniunea Sovietică”, după la
„Gazeta de Botoşani”, iar acum la „Monitorul” şi „Adevărul”!”. De şapte ani,
are curent electric şi nu adoarme niciodată fără să citească ziarele. Când era
tânăr, lectura era mult mai romantică, pentru că era pe prispă, la lumina
lunii…Alte vremuri!
Numai că senzaţionalul e, cu adevărat, în altă parte..
Bătrânul povesteşte, fără să se încurce, ce a auzit de la socrii lui. Şi anume
că pe terenul unde e acum casa lui era, în secolul XIX, moşia boierului
Constantin Stamatopol. Care avea două fete pe care le vizita Mihai Eminescu -
care se plimba, împreună cu ele, pe aleea din care au mai rezistat, şi acum,
doi copaci! Un păr putregăios – cum îl numeşte bătrânul – dar care face nişte
pere tare bune, motiv pentru care nu-l taie, şi un măr! Povestea aminteşte, mai
departe, pe boierul Constantin Hynek, care cumpărat moşia de la Stamatopol şi
al cărei administrator, Gheorghe Scutaru, e tatăl soacrei bătrânului de astăzi!
Gheorghe Cojocariu mai are şi astăzi palma cu care administratorul măsura
pământul – de 28 de centimetri – şi un scaun sculptat de pe vremea boierului.
În curte se văd copacii care e cert că sunt „antici şi de demult” şi un beci
solid de cărămidă, pe care un nepot a început, din nefericire, să-l demoleze.
„Boierul a avut două
fete. Şi erau frumoase!”
Povestea bătrânului este, într-adevăr, frumoasă şi demnă de
reţinut şi ca legendă. Numai că e posibil să fie mai mult decât atât.
Contactându-l pe Ionel Bejenaru, muzeograf la Muzeul Judeţean, am obţinut
fotografia fetelor boierului – Lucica şi Virginia Stamatopol – care erau
realmente frumoase. Acelaşi interlocutor mai spune că scrierile cercetătorilor
au făcut referire la trecerile lui Eminescu pe la Guranda – Durneşti, unde era
moşia boierului Miclescu. De ce n-ar fi trecut şi pe la Stamatopol, mai ales
dacă avea două fete aşa frumoase? Oricum, povestea există în memoria oamenilor
şi le-a fost transmisă de cei care au trăit înaintea lor. Iar satul se cheamă „Mihai
Eminescu!”.
Ionel Bejenaru explică altfel titulatura modernă a
sătucului. „Datorită intervenţiei preşedintelui Uniunii Scriitorilor, Mihai
Beniuc, la Moscova (care era reticentă la marcarea şi comemorarea lui Mihai
Eminescu în România, punându-l la index pe marele nostru poet), s-a obţinut –
de la forurile scriitoriceşti şi politice din Rusia – aprobarea aniversării
centenarului naşterii lui Mihai Eminescu în ţara noastră. În entuziasmul acela,
s-a putut boteza satul „Mihai Eminescu”, ca un semn de omagiu”. Întrebat şi de
ce acel sat, muzeograful are şi aici un răspuns: „Poate fi o similitudine cu
actul locuitorilor din Uriceni, sat care şi-a luat denumirea de la „uric”, care
înseamnă „document domnesc”. Ei au motivat că provine de la „urât” şi au propus
conducerii Partidului Muncitoresc Român ca satul să se cheme „Nicolae
Bălcescu”, personalitate care n-avea nici o legătură cu zona!”.
Şi dacă, totuşi, Gheorghe Cojocariu are dreptate şi Mihai
Eminescu s-a plimbat, pe vremuri, pe aleea de lângă casa lui?... (Articol publicat in volumul "2004"... aparut... in 2004. Evident, m-am gandit la Orwelll!)
