duminică, 29 ianuarie 2012

Femeia română în secolele XVIII - XIX

Foto: www.evz.ro
* Reprezentantele sexului frumos au atras atenţia celor ajunşi pe meleagurile noastre, călătorii străini creionând cele văzute în scrierile lor *
Străinii notează cu predilecţie ceea ce văd mai uşor, partea vizibilă şi mai spectaculară a societăţii, aristocraţia. Abia apoi apar, scrie Constanţa Pirotici într-un studiu publicat pe site-ul Universităţii Bucureşti, alte categorii sociale, numite generic “orăşenime”. Spre exemplu, expresia ,,femeile din popor” nu denumeşte ţărăncile, cum am fi tentaţi să credem, ci orăşencele neboieroaice. Comparativ, ţărănimea apare cel mai rar, dar cel puţin într-un mod mai distinct, având avantajul de a fi mai mereu numită ca atare.
Un francez cu spirit de observaţie
I. L. Carra este un autor francez care ne oferă o imagine a femeilor din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea: “Femeile moldovene şi române sunt în general destul de frumoase. Ele au pelea albă, însă pieliţa cam palidă. Printre ele se găsesc prea puţine blonde, dar o mare mulţime de brunete deschise, cu ochiul negru şi strălucios. Sexul frumos al acestor părţi are prea multă plăcere la amor.”  Vorbind despre îmbrăcăminte, francezul remarcă că e la modă o rochie lungă care se lipeşte de trup “astfel încât această frumoasă parte să apară ochiului curios al privitorului în toate rotunzimile sale. Deasupra rochiei poartă o scurteică”. Mai observă că ,,femeile şi fetele fac deosebite împletituri din părul lor, pe care câte odată le lasă să atârne, sau pe care le leagă într-o basma împrejurul capului în forma unei căsci; ele adaugă la această găteală fulii de diamant sau alte pietre. Ţărăncile se mulţumesc a-şi împleti părul împrejurul capului”.
Cât priveşte condiţia lor în societate, I. L. Carra vede femeile ca pe nişte “roabe ale părinţilor, ale bărbaţilor lor şi ale amanţilor lor. Femeile moldovene şi române nu cunosc alte legi, alte voinţi mai mari decât ale bărbaţilor. Deşi slobode, ele nu ies decât rareori şi niciodată singure; trândăvia şi neştiinţa adâncă în care trăiesc sunt într-adevăr pricinile credinţei şi supunerii lor. Bărbatul vorbeşte şi femeia, tremurând, vine de-i sărută mâna şi-i cere iertăciune”. Carra mai pomeneşte şi de incultura femeilor, scriind că “nu crez că vreo femeie, chiar şi principesele domnitoare să ştie a citi şi a scrie astăzi în Moldova şi România; grecii pretind că femeile nu trebuie să ştie nimic decât ceea ce bărbaţii vor să le înveţe”.
Superioare bărbaţilor
Cu ocazia unei vizite în Transilvania, consemnate în “Les femmes en Orient”, Dora d’Istria face numeroase aprecieri cu privire la situaţia femeii române din zonă: “Superioare bărbaţilor prin hărnicia şi veselia lor, ele sunt regine în căminul domestic, în acest Orient unde chiar creştinii sunt dispuşi a considera soţia lor ca pe o servitoare. Nimic din poziţiunea lor nu este de fire a le umili. Serviciile ce fac le atrag respectul. De multe ori am văzut pe occidentali privind mariajul ca un târg foarte împovărător. Ţăranii români nu sunt de părerea aceasta. Ei se însoară de îndată ce pot, siguri fiind a găsi ajutorul ce Eternul în bunătatea sa a voit să dea omului. De câte ori nu m-a prins mirarea de ardoarea neobosită a româncelor, pe care le vedeam semănând, torcând, ţesând, brodând şi încălecând cu semeţia unor adevărate amazoane!… Lucrează cu ardoare la modestul lor trusou… În Transilvania, fetele îşi împletesc părul într-o coadă groasă, care se termină cu o panglică sau cu o monedă. Îşi pun în păr flori, monede sau pene de păun şi câteodată pe frunte o diademă, pe care strălucesc mărgele şi hurmuzuri. Marama cu care se împodobesc femeile măritate e în formă de turban, prin localităţile de miazăzi a provinciei şi aiurea are forma unui văl. Nimic nu prinde aşa de bine ca frumoasele lor cămăşi ţesute şi catrinţa, împodobită cu vărgi viu colorate. Româncele din multe sate poartă opinci în loc de ciubote roşii sau galbene”.
Trecerea la costumul, dar şi la moravurile europene
Însemnări interesante, dar nu lipsite de maliţie, a lăsat Andrault, conte de Langeron: “La 1806 găsirăm multe cucoane îmbrăcate în costum oriental, casele lor fără mobilă şi soţii foarte geloşi. Dar revoluţia întâmplată întâiu la Iaşi, pe urmă la Bucureşti şi în provincii fu atât de rapidă cât de deplină. După un an, toate cucoanele moldovence şi muntence adoptă costumul european. Din toate părţile, în amândouă capitalele, negustori de mode, cusătorese, croitori şi prăvăliile din Viena şi din Paris scăpară de toate vechiturile care apăreau ca noutăţi la Iaşi unde erau plătite foarte scump. În curând, în toate casele se iviră mobile puţin demodate, aduse cu mare cheltuială de la Viena. Trăsurile, de o modă foarte veche, fură înlocuite prin caleşce şi trăsuri elegante, casele se umplură cu diferite mutre străine, cu bucătari francezi, şi în saloane şi buduaruri nu se mai vorbi decât franţuzeşte. Cucoanele moldovence, care aflând că în ţările civilizate o femeie cu maniere alese trebue să aibă un amant, ele luară doi amanţi, ca să fie mai la modă”.   
Într-o notă din 1827 Andrault este frapat de europenizarea societăţii şi observă “iuţile schimbări care s’au operat în îmbrăcămintea şi în manierele acestor cucoane şi chiar în educaţia lor. Le-a trebuit puţin timp, şi-au dat puţină osteneală pentru a se supune unei civilizaţiuni dorită de amorul lor propriu şi chemată de spiritul lor natural şi de graţiile lor întunecate şi ascunse sub tristele şi greoaiele îmbrăcăminţi asiatice. Numai la farduri nu au vrut să renunţe niciodată. Obrazul lor este boit cu toate culorile.” Dacă majoritatea însemnărilor sunt despre societatea înaltă, Langeron scrie fugitiv şi despre femeile din popor: “o fustă scurtă, o cămaşă şi o scurteică largă, alcătuiesc îmbrăcămintea femeilor din popor, în general mai plăcute prin statura lor decât prin figură. Marama albă deosebeşte femeile măritate de fetele mari. Şi unele şi altele au părul negru şi lucios ca acel al Caraibilor. Ele îl împletesc. O femee blondă este o raritate printre ele”.
Un elveţian galant
Din debutul secolului XIX datează şi însemnările elveţianului François Recordon, ce
are cuvinte frumoase faţă de ţărănci. Pe lângă vestimentaţie - pe cap tulpan, la gât salbă de bănuţi - care le evidenţiază, zice el, “gingăşia trăsăturilor”, ceea ce le caracterizează mai cu seamă este “iubirea faţă de soţii lor”, “duioasele îngrijiri date din belşug copiilor”, “hărnicia şi destoinicia pe care o desfăşoară în gospodăria lor”. Toate acestea, spune elveţianul, le face să se distingă mai mult “decât prin găteală şi aparenţă”. Orăşencele sunt şi ele frumoase (“nostime”) şi dovedesc aceeaşi cochetărie vestimentară ce pare a fi o trăsătură generală şi mereu observată a femeilor române de orice fel. Poartă rochii albe, îşi împodobesc părul foarte elegant cu flori şi cu un soi de batistă colorată de mare efect. Sunt şi ele destul de deosebite între ele prin avere, iar cele care-şi pot permite afişează cu mare plăcere bijuterii.
Moravuri orientale şi lipsă de respect
În timpul domniei lui Al. I. Cuza, este interesant studiul unui militar francez, G. Le Cler. El îşi explica moravurile româneşti prin persistenţa orientalismului care s-ar fi întimpărit definitiv în legile, obiceiurile, moravurile noastre. Infidelităţile conjugale, abuzul divorţului, numărul mare de legături nelegitime, se explică prin aceea că perpetuează “obiceiurile haremului”, într-un context civilizatoric nou (doar la oraşe!).
De reţinut e şi observaţia din finalul însemnărilor sale: “Punctul cel mai izbitor, apreciază Le Cler, este lipsa de respect pentru femeie. Aice nimeni nu se închină în faţa demnităţii soţiei, nici în faţa autorităţii mamei, nevinovăţia fetelor nu este cruţată. Situaţiunea de inferioritate a femeiei este încă consecinţa secolelor de barbarie, abuzul divorţului perpetuează această regretabilă umilire. Femeia nu este respectată, nu este stimată, ea este băgată în seamă dacă-i bogată, căutată cât este frumoasă şi tânără”.

miercuri, 25 ianuarie 2012

Şcoala nr. 1 „Sf. Nicolae" Botoşani se apropie de 150 de ani de existenţă

Acest lăcaş de învăţătură şi-a deschis porţile în anul 1864, contribuind la instruirea şi educarea, la formarea a zeci de generaţii de elevi, dintre care unii au ajuns nume reprezentative ale culturii româneşti. Istoricul lăcaşului de învăţământ, postat pe www.didactic.ro, menţionează faptul că
dezvoltarea economică a Ţărilor Române după Unirea din 1859, a atras după sine dezvoltarea învăţământului românesc. În aceste condiţii ia fiinţă la Botoşani Şcoala Nr.2 de băieţi. Anul înfiinţării este considerat 1864. Una dintre dovezile care atestă anul 1864 ca anul înfiinţării acestei şcoli este adresa nr.85, din 15 august 1889, eliberată de Şcoala Nr.2 de băieţi, semnată de directorul G.C. Stanislau, din care reiese că şcoala a fost înfiinţată în anul 1864, primul ei director fiind Constantin Galin.
Din Anuarul General al Instrucţiunii Publice din România, pe anul 1863-1864 reiese că la Botoşani era o singură şcoală primară de băieţi cu o populaţie şcolară foarte numeroasă: 312 elevi. Pentru a rezolva situaţia, conducerea oraşului Botoşani a luat măsuri ca în toamna anului 1864 să se înfiinţeze Şcoala Nr.2 de băieţi.
Anuarul General al următorului an, la paginile 164-165 arată că în acel an a funcţionat şi Şcoala Nr.2 de băieţi din Botoşani, institutor fiind Constantin Galin, în vârstă de 21 ani, având ca studii cursul primar şi pe cel preparandal, numit pe post la 5 noiembrie 1864, în urma susţinerii unui concurs. Deci, anul 1864 este menţionat în anuar ca anul înfiinţării acestei şcoli.
De asemenea, Legea Instrucţiunii Publice, apărută la 25 noiembrie 1864, arată că la Botoşani s-a deschis cea de-a doua şcoală de băieţi, cu care ocazie s-a făcut un Te Deum la catedrală, la care au participat oficialităţile oraşului(dosar 199 din 1864), institutorul acestei şcoli fiind Constantin Galin (fila 221). Mărturie a valorii deosebite şi a recunoaşterii sale ca unul dintre cele mai reprezentative nume ale învăţământului botoşănean de la acea vreme, stau următoarele:
- este primul autor de manuale didactice prin volumul „Geografia terrelor române" pentru clasa II, primară, Iassy, Tip. Berman, 1869, apărută în nouă ediţii;
- a tipărit 8 cărţi, dintre care unele de istorie şi citire(în colaborare), căutate pentru calitatea lor;
- a fost primul învăţător publicist care a contribuit la apariţia primei reviste cu caracter pedagogic - „Şcoala poporală";
- a colaborat la „Revista Moldovei", unde a publicat savuroase amintiri legate de Şcoala „Marchian".
Între anii 1864 şi 1910 şcoala a funcţionat în mai multe clădiri de pe strada Armeană, localul actual al şcolii fiind construit abia în anul 1910.
De la înfiinţare până în prezent, şcoala a avut mai multe denumiri:
1864 - Şcoala Nr.2 de băieţi
1950 - Şcoala Elementară de 7 ani, Nr.1
1964 - Şcoala Generală de 8 ani, Nr.1
1990 - Şcoala cu clasele I-VIII, Nr.1
2000 - Şcoala cu clasele I-VIII,„Sf. Nicolae", Nr.1.
În timpul primului război mondial, noul local al şcolii a fost transformat în spital, motiv pentru care Şcoala Nr.2 de băieţi se pare că s-a contopit cu Şcoala Nr.2 Mixtă, care funcţiona într-o clădire mai mică din curtea şcolii.
După război, Şcoala Nr.2 de băieţi s-a mutat într-un local particular de pe str. Armeană, iar în localul construit în 1910 ia fiinţă Şcoala Normală Preparatoare, care după 1920 devine Şcoală Normală şi funcţionează în continuare aici, până în anul 1932, când se desfiinţează.
După desfiinţarea Şcolii Normale, Şcoala Nr.2 de băieţi revine în localul propriu, unde-şi va continua activitatea, neîntrerupt, până în prezent, dar sub numele care au fost deja menţionate.
Ar mai trebui făcut cunoscut faptul că în jurul anului 1950, în localul şcolii, alături de clasele I-VII, s-au ţinut şi cursurile Şcolii Medii Sanitare.
Numărul elevilor şcolii a oscilat, în funcţie de numeroşi factori obiectivi. Astfel, la înfiinţare şcoala avea înmatriculaţi 100 elevi, număr care va creşte, ajungând la 686 în anul şcolar 1964-1965.

Şcoala 3 Botoşani şi-a dus bună vreme traiul într-o clădire de secol XIX

În cartierul răsăritean al oraşului Botoşani, numit al lipovenimii, între case modeste şi liniştite, cu grădini înfloritoare şi verdeaţă se află Şcoala nr. 3 Botoşani. Este o şcoala veche, cu tradiţie, fosta Şcoală Nr. 3 de băieţi „Roset”, ce a fost înfiinţată în anul 1864, având ca director pe diaconul Petru Tanasiade. Şcoala a început să funcţioneze cu un număr de 41 de elevi, înscrişi în clasa I. Petru Tanasiade a fost mulţi ani „institutorele ” superior (director) al şcolii şi a funcţionat pentru început singur. Pentru că localul cuprindea numai două săli, şcoala a avut numai 2 clase până în 1871, când s-a mutat în casa Dimitrie Budachievici. În 1889 început construcţia unui local nou, cu etaj, în despărţirea a III-a, pe strada Ştefan cel Mare (azi Tudor Vladimirescu). Directorii şcolii, în anii de început, dar şi după aceea, au fost importanţi oameni de cultură, preoţi sau diaconi, dăruiţi învăţământului şi care doreau „luminarea minţii copiilor urbei prin ştiinţa de carte”. Izbucnirea primului război mondial a adus multe dificultăţi şcolii botoşănene. Învăţătorii au fost mobilizaţi şi trimişi pe front, rămânând la catedră învăţătorii şi învăţătoarele în vârstă. Anii şcolari au funcţionat cu întrerupere şi materia a rămas neterminată. În timpul celui de-al doilea război mondial, şcoala a fost transformată în spital. Documentele vremii, de după cele două războaie, dovedesc creşterea numărului de elevi, din dorinţa părinţilor ca vlăstarele lor să fie ştiutoare de carte şi să înveţe o meserie. (www.didactic.ro)

luni, 23 ianuarie 2012

Festivalul usturoiului, Copălău - 2001

Sursă foto: http://copalau.botosani.ro

Botoşănenii obişnuiţi, militanţi pentru Unirea Principatelor

Foto: energetictgjiu.ro
 * Nici un eveniment major al istoriei nu se petrece de la sine, momentele ce aştern destinul unei naţii în făgaşul normalităţii fiind unele pregătite minuţios şi din timp *
În clipa în care cineva se va decide să scrie o carte de istorie a judeţului nostru, va găsi o sursă densă de informaţii în anuarele „Hierasus”, editate de Muzeul Judeţean, dominate de articole despre arheologie şi istorie. În Volumul din 1979, Fănică Ursu scormoneşte în trecut şi în documente de epocă, încercând să stabilească rolul botoşănenilor în timpul pregătirii şi alegerii de deputaţi pentru Adunările Ad – hoc din 1857. În debutul articolului, autorul citează din lucrarea  „Rolul maselor populare în făurirea Unirii Principatelor Române”, apărute la Bucureşti, la Editura Politică, în 1979: „masele populare din fostele judeţe Botoşani şi Dorohoi au adus o preţioasă contribuţie la alegerea deputaţilor unionişti în Adunarea Ad – hoc de la Iaşi, care, împreună cu cea de la Bucureşti, au fost, prin componenţa lor, cele mai democratice adunări reprezentative din Europa acelor vremuri. De altfel, în nici o altă ţară cu regim democratic burghez, parlamentul nu reprezenta toate clasele societăţii, aşa cum reprezentau adunările româneşti din 1857”. 
Adeziuni pentru Unire
În primăvara anului 1856, după semnarea Tratatului de la Paris, lupta unionistă a luat avânt. După ce s-a constituit Comitetul Central al Unirii de la Iaşi, în toate ţinuturile Moldovei s-au înfiinţat comitete similare, ce au organizat adunări la care participau un mare număr de „orăşeni, răzeşi şi ţărani” (Acte şi documente relative la istoria Renaşterii României, Ghenadie Petrescu, D. A. Sturdza şi D. C. Sturdza). La finalul întrunirilor se redactau acte de adeziune la lupta pentru Unire, ceea ce atesta rolul pragmatic al participanţilor. Spre exemplificare, în actul de adeziune al Comitetului unionist din Dorohoi, adoptat în adunarea din 10/22 iunie 1856 şi semnat în numele tuturor categoriilor sociale, se menţiona: „Una din cele dintâi dorinţe a ţinutaşilor din Districtul Dorohoiului, de la proprietari, treptaşi şi până la cel de pe urmă locuitor român este Unirea Principatelor”(Acte şi documente relative la istoria Renaşterii României). Acelaşi ataşament faţă de cauza Unirii l-au exprimat, în actul de adeziune  din 22 iunie/4 iulie 1856 şi locuitorii ţinutului Botoşani. În acea vreme, Gheorghe Holban scria din Botoşani Comitetului Unirii din Iaşi, la 30 iunie/12 iulie 1856, că „persoane de toate clasele vieţuitoare în acest ţinut să rostesc pentru unirea Principatelor şi această dorinţă unanimă” este exprimată de oameni „neadunaţi de nimene, căci şi acum persoane de pe la ţară vin nechemate spre a să subscri la acest act” (Documente privind Unirea Principatelor. Corespondenţă politică, 1854 – 1859, Editura Academiei R.P.R. 1963).  
Demersuri antiunioniste
Odată cu încetarea domniei lui Gr. Alexandru Ghica şi numirea în funcţia de caimacan a lui Teodor Balş, regimul nou instalat trece la interzicerea manifestărilor unioniste. Printre primele măsuri luate figurează trimiterea de agenţi ai căimăcăniei pentru a face propagandă antiunionistă şi, mai ales, a strânge semnături în favoarea menţinerii separaţiei Principatelor. În luna august 1856, „Steaua Dunării”, citată de Fănică Ursu în „Hierasus”,  scria că „în Ţara de Sus au fost trimişi doi postelnici, respectiv Manolache Drăghici şi Mihai Gherghel, pentru a strânge iscălituri împotriva Unirii şi că, la 9 august, unul a pornit prin Ţinutul Dorohoi, iar celălalt prin Ţinutul Botoşani”. Culegerea de semnături contra Unirii s-a făcut, în unele cazuri, chiar de organele oficiale. „Astfel, în Ţinutul Botoşani, ispravnicul Tudorache Vasiliu, întovărăşit de preşedintele municipalităţii, Brănişteanu, a mers din casă în casă cu asemenea petiţie... Văzând că acţiunea emisarilor mergea greu, caimacanul T. Balş ordonă administraţiei să depună mai mult zel. Încep acum a cutreiera satele ispravnicii care, întovărăşiţi de jandarmi în uniformă, îndemnau pe ţărani să semneze foi în alb, spunându-le că este vorba de o reclamaţie pentru corvezi sau o cerere către cârmuire. În cazul în care sătenii refuzau să semneze, erau ameninţaţi cu proces. (V. Place către Waleswski, Acte şi Documente, 1856 – 1857).  
Prigonirea tribunilor unionişti
Aşa cum se întâmplă şi atunci când vine vorba de „fructul oprit”, cu cât erau mai multe oprelişti, cu atât se amplifica propaganda unionistă, îndeosebi la sate. Surprinşi de spiritul de  luptă al ţărănimii, subcârmuitorii din Moldova au primit ordine să stăvilească, prin măsuri drastice, entuziasmul popular. Astfel, în Ordinul nr. 14.440 al Ministerului de Interne către postelnicul Mihalache Gerghel, se menţiona: „Luându-se veste că într-un loc s-au arătat rău voitori deghizaţi în costiumuri spre a tulbura liniştea pacinicilor locuitori prin feliuri de cuvinte zădărâtoare, pentru a nu se întinde un rău ca acesta... departamentul... vă pofteşte ca mergând în ţinuturile Botoşani şi Dorohoi să te înţelegi cu d. ispravnici şi tălmăcindu-le gingăşia lucrului să le împărtăşeşti lămuririle cuvenite pentru chipurile prin care să poată a-şi apăra ţinuturile de asăminea molevnă şi prin care să se prindă şi să se dei pe mâna cârmuirei pe asăminea răi dacă s-ar întâmpla să poată răsbate” (Documente privind Unirea Principatelor, 1961). În urma trimiterii de emisari cu astfel de misii, au fost arestaţi cei care intrau în oraş „în strae naţionale ţărăneşti”, acest lucru fiind considerat act de agitaţie unionistă.
Adoptarea firmanului electoral, un pas înainte
Ulterior statuării firmanului electoral pentru convocarea Adunărilor Ad – hoc la începutul anului 1857, la Iaşi s-a întrunit Comitetul electoral al Unirii, care a adoptat programul unioniştilor din Moldova, ce recomanda înfiinţarea de comitete electorale locale în toate ţinuturile. În pofida represiunilor puse la cale de noul caimacan, N. Vogoride şi a atitudinii ministrului de Interne, Constantin Catargiu, ce declara că „va pulveriza, pur şi simplu, Partida Unirii”, în Moldova s-a deschis campania electorală şi s-au organizat comitetele unioniste. Astfel, la 20 martie/1 aprilie 1857, Comitetul Unirii din Botoşani comunică Comitetului Central al Unirii din Iaşi că „populaţia ţinutului Botoşani se pronunţă în unanimitate pentru unirea Principatelor şi pentru reorganizarea lor pe baza principiilor adoptate” (Fănică Ursu, Hierasus 1979). Deşi piedici existau, pe mai departe, ţărănimea rămânea ataşată cauzei Unirii, aşa cum reiese dintr-o scrisoare din Botoşani, datată 20 iunie 1857, în care se arăta că: „Unirea Principatelor se va striga de la ţăranul plugar şi din treaptă în treaptă glasul Unirii din toate inimile patriotice va răsuna în toate unghiurile ţării” (Hierasus, 1979).
Tentative de fraudare 
Conform „Documentelor privind Unirea Principatelor”, citate în publicaţia Muzeului Judeţean, „caimacanul Nicolae Vegoride trece la efectuarea alegerilor, după listele măsluite de la un capăt la altul... Numai că dârzenia şi curajul ţărănimii nu intraseră în calculul căimăcăniei. Fiind chemată pentru prima dată pe cale legală la viaţa politică, era hotărâtă să folosească din plin această ocazie şi să nu se lase intimidată şi înşelată de autorităţi. De aceea, în epocă au avut un puternic ecou protestele energice ale ţărănimii împotriva falsului electoral... Comitetul Unirii din Botoşani informa Comitetul central al Unirii din Iaşi, la 29 iulie/10 august 1857, că „alegerea locuitorilor săteni din judeţul Botoşani s-a făcut prin cele mai urâcioase  ademeniri şi chiar făţişe silnicii”. Cu toate acestea, ţărănimea botoşăneană, ca de altfel din întreaga ţară, a executat consemnul abţinerii de la vot. Opoziţia categorică a satelor... a fost unul dintre factorii care au determinat marile puteri, favorabile Unirii, să impuie Turciei anularea alegerilor. Acest lucru constituie o izbândă directă a mişcării unioniste, dovadă fiind noile alegeri în care unioniştii au obţinut o majoritate covârşitoare. Alegerea cu majoritate a deputaţilor unionişti, între care şi repezentanţii judeţelor Botoşani şi Dorohoi este semnificativă... În istoria modernă a României...adunările ad – hoc pot fi considerate singurele parlamente democratice şi reprezentative, deoarece numai ele au numărat în rândul deputaţilor exponenţi ai tuturor claselor sociale şi, în primul rând, al ţărănimii, clasa cea mai numeroasă a ţării. (Rolul maselor populare în făurirea Unirii Principatelor Române, 1979).
Ce a urmat, doi ani mai târziu, e deja istorie.     

Marii artişti sunt oameni, nu semizei

Stefan Luchian - autoportret
* Atunci când e vorba de o personalitate, primordială e opera sa, pentru marea majoritate contând mai puţin că în spatele unui titan se află tot un om, nu un semizeu *
Despre pictorul venit pe lume la 1 februarie 1868, la Ştefăneşti, afli cele mai multe informaţii la Botoşani, în momentul în care ajungi la sediul Fundaţiei "Ştefan Luchian" - aflat în grija profesorului Aglaia Corneanu. Nu este, propriu-zis, o casă memorială, pentru simplul motiv că artistul nu a locuit niciodată aici. Construit pe la 1800, imobilul din Strada Victoria 15 a fost reşedinţa unui negustor armean, Vasile Ciomac. Era abandonat şi în pragul năruirii când, în 1996, pictoriţa Aglaia Corneanu l-a cerut Primăriei, angajându-se să-l restaureze şi să-l tranforme într-un centru artistic dedicat memoriei lui Luchian. "Am adus aici obiecte din ultimul domiciliu al pictorului », explica Aglaia Corneanu, preşedinta Fundaţiei «Ştefan Luchian», pentru un cotidian central. “Decorul a fost completat şi cu piese care nu i-au aparţinut artistului, dar care provin din aceeaşi epocă. Nimic nu a fost însă adus întâmplător în această reconstituire minuţioasă. În spatele fiecărui obiect se ascunde o poveste, o trimitere biografică atent documentată", completează ea.
Amintiri din file îngălbenite de jurnal
În casa din strada Victoriei nu sunt doar obiecte ce i-au aparţinut lui Ştefan Luchian, ci şi documente în care hodinesc, cuminţi, relatări ale unor crâmpeie din viaţa artistului. Într-un caiet ce ţine de patrimoniul fundaţiei, păstrat cu grijă de Aglaia Corneanu, Laura Cocea (fiica Paulinei Cocea, verişoară primară cu Ştefan Luchian) îşi deapănă amintirile. Laura - alintată "Lorica" - a crescut practic în preajma unchiului ei, tot ea fiindu-i model pentru multe pânze celebre. A urmat ea însăşi Facultatea de Belle Arte, în 1913 căsătorindu-se tot cu un pictor, Traian Cornescu.
Mituri false, demontate
O prejudecată încă larg răspândită este aceea că pictorul ar fi trăit toată viaţa în mizerie. Nimic mai fals. Chiar dacă a murit sărac, Ştefan Luchian se născuse într-o familie înstărită, originile lui nefiind deloc plebee. Cu toate că a rămas de timpuriu orfan de tată (la numai 9 ani), Luchian s-a bucurat de o copilărie lipsită de griji şi de o educaţie aleasă. Ştefan a absolvit Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, continuându-şi studiile artistice la München şi Paris. În străinătate n-a dus o existenţă ascetică, fiind familiarizat atât cu cursele de cai, cât şi cu viaţa de noapte. După moartea mamei sale, în februarie 1892, Ştefan Luchian s-a grăbit să vândă casa pe care o avea în “Popa Soare” şi, cu partea sa de moştenire, s-a întors în toamna aceluiaşi an la Paris, unde timp de şase luni a frecventat cursurile prestigiosului Colegiu “Julien”.
După revenirea în ţară, în primăvara lui 1893, tânărul pictor a continuat să se bucure de prosperitate. Mai deţinea o moşie la Jugureanu pe care a lichidat-o rapid, investind banii în ipoteci. La Bucureşti, a devenit repede o figură centrală a boemei. Timp de câţiva ani, grijile financiare nu l-au preocupat pe Luchian, în 1896 chiar cumpărându-şi o vilă la Şosea. Laura Cocea descrie, în jurnalul său, clădirea imensă, pătrată, cu intrări pe fiecare latură, cu grajduri şi şoproane, cuşti pentru curcani şi un etaj rezervat servitorilor.
Numai că perioada binecuvântată nu a ţinut mult. Artist genial, dar fără simţul banului sau al afacerilor, Luchian s-a trezit la 31 de ani sărac. Plasamentele proaste şi cheltuielile nechibzuite măcinaseră încet, dar sigur averea moştenită de la părinţi.
O pasiune neîmplinită
Marea iubire a lui Ştefan Luchian s-a numit Cecilia Vasilescu şi era fiica primarului din Alexandria. Angajat să picteze zidurile catedralei ortodoxe din localitate, o zărise la o serbare populară din oraş, detalii regăsindu-se în file de jurnal aflate tot în patrimoniul Fundaţiei Ştefan Luchian. Manuscrisul datat 29 iunie 1898, cu un text scris la Alexandria, a fost cumpărat de la Radu Alexandru Cornescu. Din copia pusă la dispoziţie de Aglaia Corneanu (originalul fiind cât se poate de bine păstrat), aflăm câteva gânduri de final de secol XIX ale lui Ştefan Luchian: “Într-o zi care mi-a reamintit trecutul, copilăria, de mamă, o soră ce-am pierdut şi… Lucram când am auzit marşul destul de vesel şi de prost cântat şi am coborât în grădină. Era un aer proaspăt şi lume, lume venea pe o poartă şi alta a grădinei, care cu şalvari, care desculţi, plini de mulţumire, glumind, râzând… Mai târziu se aude o trompetă care anunţa sosirea şefului oraşului Alexandria. Am căutat să pătrund şi eu în acel pavilion improvizat din frunze şi stuf. Desigur că dacă aş fi făcut apel la şeful dracilor din Iad tot mi-ar fi găsit un locşor şi pentru mine, dar aci cu neputinţă. Am renunţat…
Un marş se aude (cel tradiţional) şi lumea începe să iasă. Am tresărit. În alb acelaş înger trece cu cingătoare verde, cu părul resfirat… După prânz am încercat să lucrez, dar nu ştiu de ce culorile mi se păreau întunecoase, fără viaţă. Am aruncat paleta şi pensulele, le-am rupt. După câteva vizite am luat drumul pe cea mai frumoasă şosea din Alexandria, unde locuieşte primarul şi la care eram să luăm prânzul împreună. Simţeam inima veselă şi aş fi vorbit multe, când dintre trandafiri… cu faţa palidă, cu ochii dulci… Mi se pare că am îngânat câteva vorbe. Ce-am spus nu ştiu, deşi ştiam bine ce voeam să spui. Mi-a oferit o roză, amintire gingaşă… S-a veştejit pe seară, dar nu ea, încă trăieşte în sufletul ce-o poartă. S-a discutat în timpul mesei şi am spus prostii. Alt ceva era dorinţa mea să se vorbească, sau poate aş fi voit să cânt, mai ştiu eu ce… Cu toţii pornim spre grădina publică. Mai bine de o oră trecuse şi mi s-a părut o clipă… un ceasornic se deschide. O! ceasornic blestemat, să fii al meu te-aş sparge. Ne-am despărţit şi în gândul meu i-am zis noapte bună. Nu ştiu dacă a înţeles. Şi-am tot privit în urmă-ţi şi muzica cânta… Luchian”. ”.    
După ce a descoperit-o pe Cecilia, s-a oferit să-i dea lecţii de desen. Au urmat luni de curte asiduă şi de corespondenţă pasionată. Cecilia îi împărtăşea sentimentele şi nunta părea iminentă. Apoi, brusc, s-a declanşat maladia. Febră mare şi o erupţie de abcese purulente în gât l-au imobilizat la pat pe Luchian timp de trei săptămâni. Prima recidivă, în martie 1899, a fost şi mai violentă. Apoi, în iunie, artistul a primit o altă lovitură dureroasă: părinţii Ceciliei Vasilescu i-au refuzat ferm mâna fiicei lor. Mai mult decât dificultăţile materiale prin care trecea Luchian, a contat, probabil, stigmatul groaznicei lui boli.
Calvarul creaţiei
Maladia care îl măcina pe artist evolua rapid. În ianuarie 1902, internat la Spitalul Pantelimon, îi mărturisea într-o scrisoare lui Constantin Mille: "Nu v-am scris, pentru că mi-a fost tare rău şi încă mi-este, dar mai puţin decât îmi era. Pe lângă paralizia picioarelor, care de la şolduri în jos îmi sunt complet amorţite şi în imposibilitate de a face ceva cu ele, apoi încă o serie de boale ce provin tot de la prima, pe care nu ştiu cum să o numesc, pentru că doctorul nu a pus încă diagnosticul. Sunt aici de o lună şi jumătate şi nu am ajuns cel puţin nici să cobor din pat, cu toate îngrijirile distinsului profesor Marinescu, ce pune pentru căutarea mea. Şi ştiinţa are o limită, aşa că bietul doctor dă şi el din umeri şi îmi recomandă răbdare".
Paradoxal, din punct de vedere artistic se îndrepta spre apogeul creaţiei sale. Penelul îi devenea tot mai expresiv, mai original, numai că boala continua să progreseze. Curând, degetele artistului nu au mai putut controla pensula. O mărturie zguduitoare vine, peste timp, de la Nicolae Tonitza: "I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte (căci boala i-a luat vigoarea degetelor) şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător... Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi - într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase - am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile".

Colegiul Naţional “Mihai Eminescu” Botoşani îşi are “rădăcinile” în secolul XIX

În octombrie 1904, școala se mută în Casele Monoly (astăzi Casa Corpului Didactic). Foto: http://orasul-botosani.blogspot.com
În acest an, când colegiul botoşănean împlineşte 125 de ani de viaţă, noua versiune a site-ului (care de mult era într-o oarece amorţire) cuprinde şi un istoric, realizat de profesorul Mihai Matei, materialul fiind postat pe www.lme.ro În continuare, fragmente de interes din documentarea realizată de Mihai Matei, inspector şcolar general vreme îndelungată la Botoşani:
I. Înfiinţarea şcolii
• În 1870 oraşul Botoșani avea 39.941 locuitori, fiind depășit de Bucureşti, Iaşi şi Galaţi. Oraşul nu avea o şcoală secundară de fete; au funcţionat, în anii 1840-1897, un număr de 10 pensioane care şcolarizau, totuşi, un număr mic de fete, din „lumea bună”.
• În 1859 se înfiinţează în Botoşani un gimnaziu de băieţi, ce devine liceu în 1868. Spre sfârşitul sec. XIX, personalităţi de seamă ale orașului acţionează insistent pentru înfiinţarea unei şcoli secundare pentru fete.
• C. Gh Savinescu, directorul Liceului „A.T. Laurian”, membru în Consiliul Judeţean, este în fruntea acestor acţiuni.
• La 30 martie 1887, Comitetul Permanent al Judeţului Botoşani hotărăşte alocarea sumei de 15.000 lei pentru subvenţionarea Şcolii secundare de fete, care, după aprobarea ministerului, trebuia să ia fiinţă începând cu 1 septembrie 1887.
• La 4 septembrie 1887, Ministerul Instrucțiunii Publice, prin Ordinul nr. 11.983, aprobă înfiinţarea şcolii, stabilind şi încadrarea acesteia. Ordinul este semnat de ministrul Spiru C. Haret.
Şcoala funcţionează în cadrul Liceului „A. T. Laurian”, în clasa I reușind să intre, prin examen, 44 de eleve.
• Se închiriază apoi Casa Vasilievici, din Strada Sfinţii Voievozi. Aici funcţionează până în 1890, când se mută în casele Gheorghiade din strada Dragoș Vodă, nr.67.
• La 1 aprilie 1889, Externatul secundar de fete (cum se numea Şcoala Secundară), printr-un Ordin al Ministrului Instrucțiunii, Titu Maiorescu, trece la stat, nemaifiind în subvenţia prefecturii judeţului.
• În anul 1889 vine în rândul corpului profesoral doamna Elena Manu, pe catedra de muzică, transferată de la Externatul Secundar de Fete, Galaţi. Va fi un strălucit cadru didactic până la pensionare (multe referiri despre ea sunt în ziarul lui Scipione Bădescu, ”Curierul Român”).
• În anul școlar 1891-1892, Externatul, pentru prima dată, funcţionează cu ciclul complet.
• În 1892 se desfăşoară în Botoșani (la Laurian şi Externatul de Fete) o anchetă în legătură cu participarea elevilor la mişcarea socialistă.
• Doamnele profesoare Elena Manu, Ortensia Buzoianu sunt prezente cu concerte şi conferinţe în viaţa spirituală a orașului.
• La 26 octombrie 1896, Externatul se mută în Casele Arapu din strada Marchian.
• 4% dintre elevele care s-au înscris, în zece ani de funcţionare a şcolii, au fost eliminate, din cauza frecvenţei slabe şi a altor motive – exigenţa era necesară într-o asemenea școală de început.
• În mai 1899 s-a aprobat propunerea școlii de a se introduce uniforma școlară.
• Din 7 august 1898 se aplică Regulamentul Școlilor Secundare, „care interzice participarea elevilor la balurile publice, intrarea în cafenele sau taverne, participarea la întrunirile publice” etc.
• O altă profesoară de seamă este doamna Botez Calypso, care a predat limba română. Este autoare de lucrări de critică literară, publicând și poezii.
• La 28 august 1903 se înființează o clasă a V-a comercială. Acum este director Doamna Aglae Theodor, profesoară de istorie, soțul fiind secretar al Camerei de Comerț și Industrie a județului.
• În octombrie 1904, școala se mută în Casele Monoly (astăzi Casa Corpului Didactic).
• La 26 septembrie 1905, Externatul Secundar de Fete este vizitat de Regele Carol I, ca urmare a prezenţei Sale la marile manevre ce s-au desfășurat în Județul Botoșani.
• În 1908 Ministerul Instrucțiunii, împreună cu școala, hotărăsc ca Patron Spiritual al Unității să fie Regina Elisabeta, poeta Carmen Sylva, născută pe 16 decembrie. Începând cu această dată, până în 1947, ea va fi sărbătorită de școală, în această zi.
• Tot în 1908, se înființează o secție de gospodărie în cadrul școlii.
• La 18 decembrie 1912 școala este în doliu la vestea morții lui Spiru C. Haret. („Marele Ministru”, cum l-a numit N. Iorga).
• La 5 august 1915 s-a primit un ordin pentru amenajarea localului de școală, în vederea funcționării unui spital militar.
• Printr-un alt ordin al Ministerului, la cererea Societății „Mama răniților”, elevele școlii confecționează efecte militare, din materiale trimise de societate.
• La 18 februarie 1916, se transmite vestea morții Reginei Elisabeta.
• În 1916, în localul școlii, se organizează Spitalul Regional nr. 284.
• Școala funcționează temporar în Școala Comercială de Băieți, precum și în casa doamnei directoare Hortensia Buzoianu, din Str. Armeană nr. 11.
• Elevele școlii colectează suma de 1260 lei pentru nevoile armatei.
• În 1917 școala împlinea 30 de ani de existență, dar, fiind război, nu s-a sărbătorit nimic.
• În 24 iulie 1919, printr-un Decret-Lege, se hotărăște crearea Comitetelor Școlare.
• La 14 noiembrie 1919, se înființează Comitetul Școlar al Școlii, care va juca un rol deosebit de important. Scopul lui era strângerea de fonduri necesare reparării, dotării și cumpărării unor noi localuri de școală.
• În anul școlar 1919-1920 se înființează și clasa a V-a, școala căpătând un statut nou, cel de Școală Secundară de Fete, Gradul II (echivalent cu liceul).
• Doamna Netty Adam, harnică și pricepută, este numită directoare, în 1920. Acum apar și clasele a VI-a, a VII-a și a VIII-a, încheind ciclul întreg al școlii.
• În 1921-1922, se înființează Cohorta de Cercetașe, condusă de Doamna Netty Adam. Tot în această perioadă, sunt înregistrate rezultate excepționale, cu ocazia unor expoziții la nivel de oraș cu lucrări ale elevelor.
• Doamna Netty Adam participă la Alba Iulia, cu un grup de cercetașe, la actul încoronării Regelui Ferdinand și a Mariei, ca suverani ai României Mari.
• În 1922 se înființează în școală Secțiunea „Crucea Roșie a Tinerimii”, printre primele din țară.
• Școala organizează expoziții cu vânzare, tombole și spectacole cu plată. Scopul era strângerea de fonduri pentru construirea unui local de școală corespunzător.
• În vara anului 1923, se organizează o excursie de 15 zile în țară (evocată în Anuarul școlii).
• La 25 februarie 1923, s-a desfășurat, sub patronajul domnului director D. Vizanty, un ceai dansant în saloanele Palatului Administrativ, banii fiind donați școlii.
• Pe 16 februarie 1924, are loc un nou ceai dansant, în aceleași saloane, sub patronajul Ministrului Învățământului, Dl. Dr. C. Angelescu. Fondurile sunt donate, din nou, școlii.
• În 1928, prin Ordinul nr. 14471, din 3 septembrie, primit de la Inspectoratul Școlar al Regiunii Iași, Școala Secundară Gradul II se transformă în Liceu Tip C.
• În 1933-1934, în școlile din țară sunt folosite manualele de limbă franceză, elaborate de doamnele profesoare Charlotte Sibi, Gabriela Leonardescu și Olga Savinescu.
• În 1933, doamna prof. Gabriela Leonardescu editează revista „Gândul nostru”, cu participarea elevilor din clasa a VI-a.
• În anul 1935, Liceul „Carmen Sylva” participă cu dansuri și recitări la aniversarea a 20 de ani de la înființarea Teatrului „Mihai Eminescu”.
• Doamna prof. Elena Haralamb este directoare în perioada 1928-1943, fiind cea mai elogiată dintre directorii unității.
• În 1936, liceul cumpără, cu bani de la Comitetul școlar, localul ce aparținea „Societății doamnelor române” (actual strada Maxim Gorki).
• În 1928 a fost cumpărat, tot din fondul Comitetului școlar și cu un împrumut în bancă, localul „Casa Monoli”, pentru care se plătea chirie până la acea dată.
• În 1938, a avut loc aniversarea a 50 de ani de existență a unității (s-a amânat cu un an din cauza decesului doamnei profesoare Leonardescu, care a elaborat Monografia unității).
• La 15 aprilie 1938, are loc adunarea festivă la Teatrul „Mihai Eminescu”.
• La 8 iunie 1938, liceul participă la manifestările consacrate „Zilei Restaurației”.
• La 1 septembrie 1939 începe Al Doilea Război Mondial; în Botoșani vin refugiați din Polonia, liceul primind elevi în internat și unele noi persoane în schema administrativă.
• La 18 ianuarie 1941, școala a donat 10.000 lei pentru nevoile ostașilor români.
• Pe 12 mai 1941, liceul expediază cinci lăzi cu arhivă (cataloage și matricole), care ajung la Liceul Industrial de Băieți „Roșiorii de Vede”.
• Pe 5 iulie 1941, liceul va părăsi localul din B-dul Eminescu, care va fi ocupat de armata germană până în octombrie 1941.
• Cadrele didactice donează „Împrumutului Reîntregirii” suma de 50000 lei, după care toți profesorii oferă salariul pe o zi pentru colecta ce se făcea în vederea construirii „Palatului Invalizilor”.
• Doamna prof. Sabina Botez, specialitatea istorie, va înlocui din octombrie 1943 pe d-na prof. Elena Haralamb, directoarea școlii, care va muri la 18 ianuarie 1944.
• Pe 26 martie 1944, orașul Botoșani și personalul principalelor instituții se evacuează.
• Liceul „Carmen Sylva” se instalează la Cermei, județul Arad, după care se va muta la Pitești. În timpul acestei mișcări s-a pierdut arhiva liceului.
• La 20 aprilie 1945, liceul revine în Botoșani.
• Localurile liceului sunt distruse (vandalizate), iar banii pentru reparații lipsesc aproape în totalitate.
• Liceul funcţionează, pentru un timp, în incinta Liceului „A. T. Laurian”.
• Se caută bani (Dir. Prof. Maria Manolescu solicită Ministerului o sută de milioane, acesta alocând doar 10 milioane). Alte sume au fost colectate de Comitetul școlar.
Mai multe, pe www.lme.ro

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Începuturile secolului XX, în legături epistolare

* Nicolae Iorga, unul dintre titanii de care va fi legat pentru întotdeauna numele judeţului nostru, a fost istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar şi academician *
Dacă Iorga ar trăi în zilele noastre, e greu de crezut că oamenii obişnuiţi ar îndrăzni să-l oprească pe stradă sau să-i scrie păsurile lor. Odată cu trecerea timpului, distanţa între cei ce ne conduc şi cei care îi aleg - dacă e să ne oprim doar la calitatea de ministru, parlamentar şi prim-ministru a marelui savant – a început să se măsoare în „ani – lumină”. Foiletând scrisorile pe care i le scriau botoşănenii lui Nicolae Iorga la început de secol XX – păstrate la Biblioteca Academiei Române şi grupate de istoricul Gheorghe Median în volumul „Nicolae Iorga şi Botoşanii, legături epistolare” – remarcăm multă căldură. Mai mult, botoşănenii îi scriau lui Iorga şi lucruri frumoase, dar şi despre necazuri, semn că îl simţeau ca fiind de-al lor.
Domnule profesor
Astăzi, 18 aprilie 1907, în oficiul Primăriei acestei comune... judeţului şi comunei s-au făcut de către Domnul N. Răutu, profesor la Liceul din Botoşani, distribuţia sumei de 500 lei oferită de Domnia voastră ca ajutor văduvelor cu copii rămase de pe urma nenorociţilor căzuţi morţi cu ocazia revoltelor ţărăneşti urmate în oraşul Botoşani... subsemnatul aduc cele mai înalte mulţumiri pentru actul filantropic pe care l-aţi desăvârşit, rugându-l pe bunul D-zeu a vă da sănătate şi viaţă lungă pentru a mai putea săvârşi fapte caritabile şi a putea lua exemplu şi alţii de la Dumneavoastră, cu încredere în viitor de a vă imita.
Primar (Primăria comunei Necşeni, Plasa Târgului); 
Stimate domnule Iorga
Candidatura D-tale la Botoşani în vremurile de restrişte de acum, ar fi unul din cele mai fericite momente, ca să se dea pe faţă puterea de viaţă, de conştiinţă şi de demnitate a elementului românesc din părţile noastre, şi mai ales din Botoşani.
Convins de acest fapt, îndată ce am primit scrisoarea am cercetat gândurile administraţiei şi ale fruntaşilor noştri de pe aici. Am fost întâmpinat pretutindeni cu aceleaşi obiecţiuni de sectarism politic pe care-l cunoşti foarte bine şi care ne-a adus până acum atâtea nenorociri. Aş fi mers până acolo ca să-mi jertfesc propria mea personalitate în rândul partidului local, dar m-am încredinţat că ar fi fost zadarnic. Aşa fiind, punându-ţi candidatura la Botoşani ai putea avea un număr frumos de voturi, dar mă-ndoiesc de reuşită şi tocmai de aceea ar trebui să fie... Nu ştiu încă ce va fi. De s-ar ivi împrejurări care să-ţi uşureze reuşita, te voi înştiinţa repede şi la timp.
Cu deosebită stimă,
N. Răutu,
5 mai 1907
Fericite luptător
N-a fost om în Ţara Românească care să nu tresară de bucurie la vestea izbânzii de la Iaşi... Dacă lupta de la Iaşi a fost încununată de victorie, lupta de la Botoşani a întrecut-o în succesul moral. La Iaşi aţi fost D-voastră singur în toiul luptei şi v-aţi spus către toţi cuvântul; aţi avut apoi prieteni mulţi care v-au ajutat din inimă, pe când aici n-aţi fost auzit decât de puţini alegători, ai Colegiul al II-lea la întrunirea de la teatru şi n-aţi avut decât puţine glasuri răzleţe care să-i îndemne pe cei nehotărâţi să-şi urmeze conştiinţa. Cu toate acestea, aţi avut mai multe voturi decât se spera faţă de moravurile noastre electorale şi aţi fi izbândit, desigur, dacă era cineva să-i lumineze pe toţi, să-i convingă. Voturile exprimate sunt expresia credinţei intime a fiecăruia şi de aceea au cu mult mai mult preţ decât majorităţile plătite sau căpătate prin frică, cutăruia sau cutăruia ales...
Constantin Hasnaş,
Botoşani,
1907, mai 31
Stimate D-le Iorga,
Unul din cei 190 de votanţi din Botoşani vă urează izbândă în Parlament, pentru înălţarea „Neamului Românesc”. Totodată vă rog ca toate discursurile şi interpelările ce le veţi face în Parlament să fie tipărite în gazete sau în foi volante în întregimea lor, să le putem răspândi în popor.
Cu toată stima,
Ştefan Gh. Grossu,
Ziarist, Botoşani
31 iulie 1907
Mult iubite Domnule Iorga,
Îmi permit a vă adresa câţiva lei, adunaţi de la câţiva profesori şi elevi ai gimnaziului local, pentru alinarea unui pic din suferinţa nenorociţilor rămaşi pe drumuri în urma răscoalelor. Deşi am văzut închisă rubrica subscripţii, cred însă că niciodată nu e prea târziu pentru a ne ajuta multa şi muta mizerie endemică a neamului nostru, lăsat pradă nepăsării şi lăcomiei altora. Zilnic văd perindându-se prin acest nenorocit oraş moldovenesc umbrele poporului nostru românesc „neputincioase cete de-ngropare” arse de suferinţă, istovite de muncă şi sărăcie, păcătoşite de băutura veninoasă a străinilor care n-au alt gând şi ţintă apropiată decât să ne sugume în ceea ce părea că suntem mai tari – ţărănimea. Dar cine se gândeşte la asta? Cei mari ai noştri petrec. Poftă bună, domnilor! Poftiţi asigurarea înaltei stime şi a nestrămutatei mele simpatii.
Ilie Ghibănescu,
Dorohoi, 22 oct. 1907
Mult respectabile domnule Iorga
Sătenii, adânc mişcaţi de această cuvântare (susţinută în Cameră, pe 23 noiembrie 1907 – n. red.), rostită cu seninătate de cuget şi din o inimă care simte adevărat româneşte, au zis:
- Iată un om care spune adevărul aşa cum este, Dumnezeu să-i dea sănătate lui şi familiei şi să-i ierte păcatele ce le-a făcut. Dea Dumnezeu ca asemenea oameni să ne reprezinte în Parlament.
Văzând sătenii că-i apăraţi cu atâta dragoste m-au rugat să vă scriu şi să vă rog respectuos să binevoiţi a susţine o cerere a lor adresată D-lui Ministru de Interne şi D-lui preşedinte al Camerei ca satul lor Slobozia  - Secătura, care din timpuri vechi au format o comună şi prin legea din 1905 a fost alipit la Cristeşti, jud. Botoşani, să fie dezlipit de la 1 aprilie, să se formeze iarăşi comuna Slobozia – Secătura ca mai înainte... Pentru aceste, obştea satului vă va rămâne profund recunoscătoare.
C. M. Olariu – învăţător
1907, Dec 5, Slobozia – Secătura
Prea stimate D-le Iorga
... îmi permit în numele colegilor mei din Botoşani şi Iassy... a face un apel suprem la protecţiunea Dv, rugându-vă călduros a sesiza în Cameră pe D-l Ministru de Interne... asupra unei nedreptăţi revoltătoare ce se petrece la Poştă şi care nu se mai repetă în nici o administraţie din ţară sau străinătate şi anume: În funcţiunile cele mai înalte se menţin prin stăruinţi politice nişte funcţionari cu 43 de ani de serviciu, care nu mai pot produce nimic, fiind uzaţi şi epuizaţi şi din cauza cărora funcţionarii tineri şi muncitori, care aduc statului un excedent de 4 milioane anual, sunt ţinuţi câte 10 ani într-un grad, neputând trece înainte. Mai mult decât atât, avem funcţionari regulaţi deja la pensie sub veche lege şi care totuşi continuă a funcţiona cooptaţi... Recunoştinţa corpului telegrafo – poştal va fi eternă şi numele Dv va fi înscris în inimile noastre.
Mihăilescu
13 ianuarie 1908
Dorohoi
Mult iubite domnule Profesor,
... Pe aici e ger şi criză financiară. Proprietarii de pământ sunt cei mai calici. Pe fiece zi, zeci de falimente. Mama n-a putut nici măcar încasa câştigul de la moşie. Vă puteţi, dar, închipui ce criză va fi în caz de război. Şi-acum am să vă fac o rugăminte din partea mamei. Biserica noastră de la Ionăşeni (judeţul Dorohoi) o fost reparată în întregime şi acum se va sfinţi. Biserica e lipsită de cărţi bisericeşti. Rog fiţi aşa de bun şi scrieţi-mi de unde le-am putea cumpăra cu un preţ mai moderat...
Ion Sân Georgiu
17.XI.1914 - Botoşani
Mult stimate Domnule Profesor
Câteva chestiuni care mi se par deosebit de interesante, mă fac să îndrăznesc a vă răpi câteva momente din preţiosul D- voastră timp cu rândurile mele. Prefectura jud. Botoşani, după un ordin al Ministerului de Interne, a vândut cu kilogramul toate arhivele sale vechi, dinainte de 1900, fără un triaj al hârtiilor de valoare culturală sau istorică. Ne-am pomenit deodată în Botoşani că băcanii şi brânzarii îşi învelesc mărfurile cu hârtii cu pecetea Principatului Moldovei scrise cu frumoase caractere chirilice, „cu cerdac” şi purtând, unele, date vechi, între 1820 – 1840. Alăturez o hârtie luată la întâmplare de mine de pe taraba unui vânzător de vopsele. Prietenul meu, profesorul Posluşnicu, cumnat de dl. Bogrea, a ridicat cu forţa de la un asemenea negustor un dosar în care a găsit documente despre familia Eminovici. Am discutat astăzi în această chestie cu prefectul Vizanti, arătându-i enorma greşeală ce s-a făcut. Mi-a răspuns cu un flegmatism care denotă că nu poate prinde toată grozăvia acestei fapte de vandal. La cererea mea de a opri distrugerea hârtiilor, mi-a răspuns că odată ce-s vândute, cumpărătorii pot face ce vor. I-am imputat că de ce nu a chemat înainte de vânzare câţiva cunoscători, care să aleagă hârtiile de valoare culturală şi istorică. Mi-a spus că aceasta ar fi costat parale şi... nu-s bani. I-am spus că, desigur, dacă ar fi făcut un apel s-ar fi găsit oameni care să facă aceste cercetări gratuit. Intervenţia mea nu a avut rezultatul dorit. Iată de ce cred că nicăieri nu mă pot adresa mai cu folos, în această chestiune, decât D-voastră.
Costantin Iordăchescu,
Directorul Şcolii „Marchian” din Botoşani
24 aprilie 1924      

miercuri, 18 ianuarie 2012

Administraţia botoşăneană a “prins aripi” în a doua jumătate a secolului XIX

* Începând cu 1851, “muniţipalitatea”, a avut local propriu, în care administraţia timpului actual va reveni în curând *
La început de secol XIX, lucrurile se mişcau extrem de greu în plan administrativ, mult timp neputându-se vorbi despre un local public destinat satisfacerii trebuinţelor obşteşti. Din “Monografia oraşului Botoşani până la 1944”, scrisă de Ştefan Ciubotaru, aflăm că, din această cauză, “funcţionarii care aveau atribuţii în administraţia comunală, cum era şoltuzul, îşi scriau actele acasă. Abia în 1820 găsim o menţiune despre existenţa cancelariei vorniciei, care, probabil, se afla în locuinţa personală a vornicului”.
“Casă nouă”, din 1851   
În primul buget al Eforiei, adoptat în 1832, la capitolul cheltuieli apare menţionată suma de 400 lei pentru „chiria casei muniţipalităţii”. La acea vreme, cancelaria sfatului orăşenesc se afla într-o casă aparţinând lui Mihai Bolfosu, de pe uliţa Ţigănimii. “Abia în 1851, Eforia a reuşit să-şi cumpere un local propriu pentru cancelarie. De aici începe istoria actualei clădiri a Primăriei oraşului. Casa a aparţinut stolnicului  Enachi (Ianacachi) Codrescu, apoi nepotului, Gheorghe Loiz, prin testamentul stolnicului din 15 aprilie 1806. Ioan Loiz, fiul lui Gh. Loiz, a vândut-o apoi hatmanului Anastasie Başotă, cu suma de 40.000 lei. Domnul Moldovei, Grigorie Ghica, în semn de dragoste şi prietenie ce purta Botoşanilor, oraş de care îl legau multe amintiri de familie, a cumpărat casa de la Anastasie Başotă, ca s-o dăruiască Eforiei, în 1851. Recunoscătoare, obştea oraşului a adresat Domnitorului calde mulţumiri publice” (“Monografia oraşului Botoşani până la 1944”, Ştefan Ciubotaru).
Occidentalizare a Nordului de ţară
Până când administraţia locului s-a mutat “la casa ei”, Botoşanii era cunoscut drept un târg oriental – prin portul locuitorilor, în obiceiuri, în comerţ. S-a putut vorbi de o schimbare a registrului, mai exact de o occidentalizare, scrie Ştefan Ciubotaru în monografia oraşului, “odată cu întoarcerea tinerilor de la studii din Apus, cu trecerea în fruntea Primăriei a unor oameni de seamă, de ispravă, puşi pe fapte mari, care într-un timp scurt, au schimbat cu totul faţa oraşului, înscriindu-l cu brio în rândul localităţilor cu o viaţă civilizată. Încercăm, în mod succint, să trecem în revistă marile realizări ale acestora: alinierea şi lărgirea străzilor, precum şi înfiinţarea altora noi; pietruirea străzilor centrale şi a pieţelor; canalizarea oraşului; asanarea pârâului Cacaina, în zona centrală (Podul de Piatră); înfiinţarea grădinii publice;construirea unor măreţe edificii: Primăria, Prefectura (refăcută), Tribunalul, Gara, Teatrul “Eminescu”, Cazărmile Regimentelor 37 Infanterie, 8 Roşiori şi 8 Vânători, Pomperia, Hala, localurile Liceului “Laurian” şi Şcolilor Primare de Băieţi şi Fete nr. 1, 2 şi 3; introducerea iluminatului electric; înfiinţarea celor două cimitire etc”.
Excedent bugetar 
În vremurile actuale, e un semn de maximă seriozitate să menţii deficitul bugetar în limite stabilite de diverse organisme finanţatoare. În cele de secol XIX, edilii reuşeau să ducă treburile obştei înainte având excedent bugetar, mai exact încasări mai mari decât cheltuielile.
1875, anul în care oraşul iese din “letargia medievală”
Într-un oraş cu buget “pe plus”, Teodor Boyan, primar în perioada 1875 – 1884, realizează o adevărată revoluţie în plan edilitar. Despre realizările sale scria Vladimir Şardin, în 1929: “Începutul occidentalizării Botoşanilor datează de la venirea în funtea administraţiei sale a lui Teodor Boyan, în anul 1875... clipă de la care a început, treptat, transformarea târgului în oraş modern. Nu puţini îşi vor mai fi aducând aminte de starea balcano – asiatică în care l-a găsit Boyan la venirea sa în fruntea administraţiei comunale... Învingând după lupte mari indolenţa, apatia şi mizoneismul mediului refractar la orice inovaţie a celor care erau datori să-i dea concursul, el scoate ca prin farmec oraşul din letargia medievală şi patriarhală în care era încremenit din vremea năvălirii Tătarilor. Aproape tot ce avem astăzi: străzi, lumină, igienă, şcoli, instituţii de binefacere şi cultură, frumuseţe şi civilizaţie etc, se datoresc imboldului şi iniţiativei pornite acum 50 de ani în urmă de Teodor Boyan”.
Pe modelul vechilor conace boiereşti
După decenii în care noii locatari ai Primăriei încep să se obişnuiască cu spaţiul ultracentral, Eugenia Greceanu vine cu date noi despre starea de fapt a clădirii, în “Ansamblul urban medieval Botoşani”: “Primăria veche, în situaţia din 1893, cu toate modificările de goluri şi intervenţia unei modenaturi romantice, efectuate probabil după instalarea primăriei în casa ce aparţinuse în 1806 stolnicului Ianachi Codrescu, permite reconstituirea tipului de casă boierească, ataşată străvechilor modele de conace din secolele XVII – XVIII. Parterul înalt, probabil boltit iniţial, avea în faţa intrării principale un portic cu arcade, destinat trecerii trăsurilor şi este posibil ca la etaj să fi existat pridvoare cu coloane sau arcade, pe care le sugerează decroşurile din axul faţadelor”.
Documentul Comisiei de măsurare, citat de Nicolae Iosub în „Mihai Eminescu la Botoşani”, face şi alte referiri la casa ce a devenit în 1851 sediul Primăriei „… casă de piatră cu două rânduri şi 12 despărţituri sus şi gios cu pivniţă de piatră, deosebit alte odăi de piatră cu patru despărţituri lângă poartă i un hambar i o şură şi un grajdiu, toate acoperite cu şindrilă şi îngrădit împrejur cu zaplaz şi cu despărţitură prin ogradă cu parmalâc şi cu stâlpi de piatră”.
Loc de muncă pentru Mihai Eminescu
Tot în cartea lui Nicolae Iosub se mai precizează şi că  “pe 5 octombrie 1864, Mihai Eminescu se angajează ca „practicant” în cancelaria tribunalului din Botoşani, cu un salariu de 250 lei pe lună”. Clădirea în care a lucrat Mihai Eminescu este actualul sediu al Primăriei Botoşani. “În luna octombrie 1864, când Mihai Eminescu se angajează în funcţia de copist la tribunal, în această clădire îşi aveau sediul mai multe instituţii ale oraşului Botoşani: Prefectura, Tribunalul judeţean, municipalitate, Poliţia şi comanda de pompieri (Arh. Stat Botoşani – Ds. 252/1864). La sfârşitul sec. XIX-lea, clădirea a fost restaurată, s-au înălţat pereţii, s-au modificat uşile şi ferestrele, s-a schimbat acoperişul, dându-i-se o formă mai modernă, care s-a păstrat neschimbată până în zilele noastre... Astăzi, pe faţada clădirii Primăriei Botoşani se află o placă de marmură care aminteşte de trecerea poetului şi pe care scrie: „Casa dăruită de Grigore Ghica Vodă autorităţilor ţinutale şi orăşeneşti în care a lucrat ca practicant MIHAI EMINESCU – octombrie 1864  martie 1985” (Nicolae Iosub, “Mihai Eminescu la Botoşani”).

Meseriaşii dorohoieni, în drum spre secolul XX

Fotografie din colecţia profesorului Ilarion Mandachi
* La sfârşitul secolului XIX, câştigul unui salariat abia putea acoperi nevoile unei familii sărace *
Ca formă de activitate, meseriile au apărut încă din antichitate. La trecerea de la orânduirea sclavagistă la cea feudală, contextul socio – economic a dus la decăderea lor, până aproape de desfiinţare. Încet – încet, de-a lungul Evului Mediu, lucrurile au reintrat într-un făgaş normal, ceea ce a dus la naşterea unor centre meşteşugăreşti şi comerciale. Numai că au mai trebuit să treacă secole până la revoluţionarea meseriei patriarhale, ce se petrece la începutul apariţiei capitalismului.
Şi la Dorohoi, oraş moldav din nordul ţării, meseriaşii şi-au croit drumul printre sinuozităţile vremii, pentru a-şi câştiga, de bine de rău, traiul lor şi al familiilor. Mihai Cojocaru, în lucrarea „Dezvoltarea meseriilor în oraşul Dorohoi între 1878 – 1900”, publicată în volumul „Din trecutul judeţului Botoşani” (editat de Muzeul judeţean Botoşani) descrie starea de fapt de la Dorohoi, spre fine de secol XIX: „Trecerea de la meseria propriu – zisă la cooperaţia capitalistă simplă şi manufactură în oraşul Dorohoi, este rezultatul unei dezvoltări obiective:
a) numărul meseriilor şi al meseriaşilor a crescut foarte mult la sfârşitul secolului al XIX-lea;
b) apariţia calfelor şi ucenicilor, deci a lucrătorilor salariaţi, în marea lor majoritate necalificaţi, confirmă, incontestabil şi în număr tot mai mare, existenţa atelierelor de cooperaţie capitalistă simplă şi de manufactură (ultima în proporţie mult mai mică, desigur);
c) lucrătorul salariat îndeplineşte un rol din ce în ce mai mare în activitatea economică, în măsura în care numărul membrilor familiei meseriaşului scade.   
Apariţia cooperaţiei capitaliste simple şi a manufacturii duce la înlăturarea unui mare număr de mici meseriaşi producători de mărfuri”.
Lupta pentru existenţă a meseriaşilor
Sfârşitul de secol XIX este de-a dreptul derutant pentru micul producător de mărfuri de la Dorohoi. Industria casnică şi meseria la comandă aveau o activitate mai degrabă sporadică, o soluţie de redresare existenţială rămânând agricultura. O cotitură se înregistrează în momentul în care se trece la producţia pentru piaţă, când acelaşi mic producător se vede pus în situaţia de a-şi apăra poziţia cucerită printre ceilalţi meseriaşi. Mihai Cojocaru descrie, cu acurateţe, starea conflictuală apărută în acea perioadă: „În Dorohoi, conflictele dintre meseriaşi, dintre aceştia şi patroni, dintre patroni şi meseriaşi pe de o parte şi negustori pe de alta nu capătă forme violente. Mai curând, meseriaşii luptă cu oficialităţile, uitând uneori că această luptă este şi împortiva propriului lor interes. Documentele scot în evidenţă pâra unor meseriaşi împotriva altora, vădind tendinţa de însuşire a meseriei celui pârât. Când primăria urbei Dorohoi va lua măsuri împotriva celor care nu respectau condiţiile de igienă la tăierea şi vânzarea cărnii de vită, de mascuri, de miel etc, proprietarii de căsăpii şi lucrătorii abatorului din oraş vor fi nemulţumiţi. Ei nu înţelegeau valoarea măsurilor luate de primărie contra molimelor dese din acea perioadă, înaintând petiţii cu plângeri către primărie, prefectură, minister. Una din plângeri suna astfel: „De când ne-am născut, profesiunea noastră este tăietori de mascuri şi vânzători de carne; n-am fost niciodată constrânşi ca mascurii ce tăiem să (îi) punem sub revizuirea medicului. Regula se aplică numai tăietorilor români; evreii beneficiau de un ritual special, în care autorităţile nu se amestecau. Îndârjirea casapilor români va fi, din această cauză, sporită. La constrângerea lor de către autorităţi, tăietorii români vor răspunde prin diverse modalităţi de sustragere. Încercând să pună capăt sustragerilor de la ordine, primăria a votat un regulament, care a fost popularizat în rândul meseriaşilor”.
Secolul XX a debutat „cu stângul”
La vreme de 1900, situaţia meseriaşilor se înrăutăţeşte sensibil, ajungând inclusiv subiect de presă. În articolul intitulat „Cestiunea meseriilor” se menţiona, printre altele: „La noi meseriaşii, cea mai mare parte, nu au atelierele lor şi nici calfe şi ucenici la învăţătură. La noi dacă se găsesc câţiva care au câte un atelier şi cel mult o calfă sau două şi un ucenic... iar în ce priveşte lucrătorii aceştia... sunt nepregătiţi... Ca să scoată calfe sau ucenici, aceasta se întâmplă rar şi mai mult la câteva ateliere de fierărie şi câteodată la cele de ciubotărie; iar celelalte meşteşuguri la noi se execută personal de însuşi stăpânul, care e şi calfă şi ucenic. Aceasta se datoreşte mulţimei de meşteşugari, pe de-o parte, lipsei cererii de lucru, pe de altă parte şi inferioarei lor educaţiuni profesionale (Dorohoiul, aparţinând de Camera de Comerţ şi Industrie Botoşani).
Câştiguri pe sponci şi muncă „de zi cu noapte”
Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie Botoşani apărut pe 6 iunie 1990 vorbea despre imposibilitatea de câştig, ce a dus la scăderea veniturilor personale ale meseriaşilor mici producători de mărfuri, la accentuarea exploatării forţei de muncă. „Mulţi meseriaşi vor dispărea, angajându-se la acei patroni cu meserii mai bine închegate, cu posibilităţi mai mari de dezvoltare şi acumulare de capital. Schimbarea poziţiei economice şi sociale a foştilor mici producători de mărfuri, a calfelor şi ucenicilor, a altor lucrători dorohoieni, îi va aduce pe aceştia în situaţia de a depune în favoarea meşterilor patroni „o muncă grea şi încordată”, de 14 – 16 ore pe zi cu noapte”. Acelaşi Buletin reliefează şi situaţia grea a absolvenţilor celor două şcoli profesionale de meseriaşi: una de croitorie şi alta de ciubotărie: „Nedeprinşi cu nevoia şi mizeria, le-a venit greu să muncească în calitate de calfe în atelierele meşterilor – patroni, spre deosebire de lucrători, calfe, cu alte cuvinte, pregătiţi în particular, care înţeleg altfel meseria, sunt obişnuiţi cu toate nevoile”.
În perioada 1878 – 1900, câştigul unui lucrător – salariat abia putea acoperi nevoile unei familii sărace, date din documentele studiate de Mihai Cojocaru la Arhivele Statului Botoşani fiind edificatoare în acest sens: „Astfel, în perioada dată, câştigul unui lucrător – salariat a variat între 1 – 3 lei. Accidental, în lunile iulie, august, septembrie 1892, câştigul lucrătorului – zidar a ajuns până la 7 lei. Câştigul lemnarului este, de asemenea, nesatisfăcător faţă de majoritatea celorlalţi meseriaşi. Nu avem date asupra câştigului ucenicilor care, desigur, era mult mai mic” (Buletinul Camerei de Comerţ şi industrie Botoşani, 6 iunie 1900).
Evreii, mai bine organizaţi
Articolul publicat în volumul „Din trecutul judeţului Botoşani” mai atrage atenţia asupra agravării situaţiei micilor meşteşugari, ca urmare a scumpirii costului vieţii, ceea ce-i face să caute soluţii care să-i ajute să supravieţuiască. Urmând exemplul meseriaşilor din alte oraşe ale ţării, au încercat să se organizeze într-o societate proprie, bazată pe într- ajutorare. „Societatea care apare în 1898, sub numele „Baron M. D. Hirsch”, aparţine lucrătorilor evrei, care formau marea majoritate a meseriaşilor dorohoieni. Articolul 1) arăta că era vorba de o „societate de ajutor reciproc, la caz de boală, infirmitate sau deces”. Intrau în ea „toţi meseriaşii israeliţi, fără deosebire  de branşă şi care îşi au domiciliul stabil în oraşul Dorohoi”. Scopul ei era de „a strânge legăturile de înfrăţire”, de „a procura mijloace de vindecare” membrilor sau familiilor acestora „fără deosebire de naţionalitate sau religiune”. Mijloacele societăţii proveneau din cotizaţii, din donaţii şi din diverse alte taxe puse asupra membrilor. Nu cunoaştem însă durata ei şi nici efectul produs asupra meseriaşilor dorohoeni” (Mihai Cojocaru, „Dezvoltarea meseriilor în oraşul Dorohoi între 1878 – 1900”).             

joi, 12 ianuarie 2012

La Gorbăneşti – Botoşani, 11 oameni trăiesc în numele lui Eminescu

Împreună cu Bădia Cojocaru, în satul Mihai Eminescu din comuna Gorbăneşti
* ei s-au încăpăţânat să rămână pe un pământ unde lumina electrică a ajuns acum şapte ani * istoria satului e mai zbuciumată decât a multor localităţi cu pretenţii * acum trei decenii, erau de zece ori mai multe case ca acum * nu o dată, micul cătun a fost ameninţat cu dispariţia de pe hartă * primăvara, în satul Mihai Eminescu înfloresc… salcâmii *
Când pronunţi numele lui Eminescu -  mai ales atunci când eşti de prin Nord de ţară – pe retină îţi apare Memorialul Ipoteşti, „lacul codrilor albastru”, tot ce ţine de Premiul naţional de poezie, (care se decernează la Botoşani), precum şi un întreg cortegiu de manifestări, derulate după un tipic bine stabilit. Nimic rău până aici. Numai că există clipe în care ţi-ai dori şi altceva. Mai exact, ca „Eminescu” să nu însemne doar atât…
Lungul drum de la scripte la realitate
Cu câteva luni în urmă, când se creiona „osatura” unui proiect social, intitulat „Lecţia de generozitate”, descopeream în scriptele Consiliului Judeţean o denumire de sat  - „Mihai Eminescu” - care mi s-a întipărit într-o cută de memorie. Era cât pe ce să rămână acolo dacă o directoare de grădiniţă - care avea de adunat, împreună cu copiii, hăinuţe groase pentru preşcolarii din sătuc – nu m-ar fi anunţat că e vorba de un cătun cu câteva case, unde nu sunt copii! Cuta s-a adâncit şi a rămas aşa pe timpul sărbătorilor, când ritmul existenţial seamănă, din ce în ce mai mult, cu al urşilor intraţi în hibernare. Revenindu-mi, după, din amorţeală, am plecat spre Gorbăneşti într-o zi în care cerul se plictisise de locul său şi părea extrem de hotărât să coboare pe pământ. Ninsoare, viforniţă şi întuneric, toate păreau să anunţe o zi cu mai mult de trei ceasuri rele. Sincer, mă temeam de ce voi găsi acolo. Aveam mari şanse să descopăr oameni reticenţi, poate abrutizaţi de viaţa grea, ce-ar fi distonat cumplit cu numele satului. Până a ajunge, am făcut cunoştinţă cu un drum în care glodul îngheţase în formule ce ar fi făcut invidios orice sculptor. Uliţa dădea bătăi de cap serioase căruţaşului de la Primărie şi altele, de inimă, călătorilor neînvăţaţi cu drumuri care se azvârleau în râpe - fără preambul – şi care şerpuiau apoi pe dealuri, prin ninsoarea zbârlită de-a binelea. 
„Curriculum Vitae”
Până a da ochii cu realitatea, să vă spun ce-am mai aflat din scripte. În cele de la Muzeul Judeţean, răsfoite de muzeograful Ionel Bejenaru, se descrie, cuminte, un „ţinut al Botoşanilor cu titulatura „Vârnăvoaia”, desprins din Odaia – Tomeşti, conform hărţii cadastrale de la 1830. Proprietarii Odăii – Tomeşti – Băneasa erau Catinca – Vârnav şi Paharnicul Enacache Leon. În 1832, ţinutul a fost împărţit în două şi ţinea de Ocolul Câmpului. În timp, şi-a mai „schimbat stăpânul” de câteva ori. În 1833 ţinea de Ocolul Ştefăneşti, din 1834 de Ocolul Jijiei, anul 1908 fiind cel în care sătucul avea să intre în comuna Viforeni. 18 ani mai târziu „stăpân” a devenit comuna Starosilţa, anul 1950 fiind unul extrem de important, pentru că atunci numele satului s-a schimbat din „Vârnăvoaia” în „Mihai Eminescu”. În alt an, 1968, satul a devenit parte a comunei în care e şi acum – Gorbăneşti”. De la Prefectură, dintr-o situaţie veche de şapte ani, aflu că satul avea, în acea vreme, 30 de locuitori, 301 hectare teren arabil, 1,9 kilometri de drumuri de pământ şi tot atâţia de reţea electrică, opt gospodării electrificate, două televizoare şi două radiouri. Mult mai la zi, mai exact după ultimul recensământ, statistica ne serveşte un duş rece, anunţându-ne că în 2003, în satul Mihai Eminescu mai trăiesc 11 oameni, dintre care şase bărbaţi şi că studiile lor n-au depăşit gimnaziul. 
„Tărâmul uitat de timp”
E destul de cert că documentele amintite nu pot fi decât o schiţă a realităţii, departe de plasticitatea locurilor văzute pe viu. După emoţiile drumului prăvălit peste culmea dealului, primul „enunţ” despre satul de - odinioară avea să fie o casă cu ferestrele ajunse hăuri. Mai apoi, un drum domol se-nfiripa pe un alt deal, pe care erau răsfirate, printre pâlcuri de salcâmi, alte case. Zece la număr, cu oameni molcolmi, rămaşi, cu traiul, în cu totul alt secol. Nici câinii nu sar la om în satul Mihai Eminescu. Te studiază, mai latră că de - altminteri rămân fără tain - şi te lasă să-ţi vezi de drum. E sigur că n-au lătrat pe mulţi la viaţa lor, pentru că în sat nu ajunge mai nimeni. Fără „guard”- ul de la Primărie – care mâna atelajul cu cai – şi fără secretarul comunei (veritabilă enciclopedie ambulantă!), n-aş fi ajuns nici eu să mă latre câinii din cătun. Oamenii satului-s şi mai blânzi. Eugenia şi Constantin Hriţcu – primii întâlniţi, sunt trecuţi de 60 de ani şi au o casă frumoasă, care nu s-a dus la vale prin anii ’70, când a fost „măcel” în sat. Secretarul – Vasile Calimandriuc – vorbeşte de peste 90 de case pe care le-a înghiţit pământul, atunci. Zâmbind, bătrânul Hriţcu ne arată o casă care „doar s-a înclinat”, motiv pentru care or pleca de-acolo „doar cu popa”. Tot el, îşi aduce aminte cu plăcere de anii de şcoală, când învăţau în casa unui consătean – Costache Hriţcu – din cărţi în care i-aveau pozaţi şi pe Eminescu şi pe Coşbuc. I-a ţinut minte pentru că în acea vreme, prin ’50, numele satului lui s-a schimbat din „Vârnăvoaia” în „Mihai Eminescu”, iar cel vecin - preţ de-o zvârlitură de băţ – din „Tomeşti” în „George Coşbuc”. Acum trăiesc tihnit, şi el şi soţia, chiar dacă „hârbul de televizor s-a stricat” iar legătura cu lumea o ţin doar printr-o „măgăoaie de radio” şi ziarul la care sunt abonaţi. 
„E numele lui Mihai Eminescu, al  poetului!”
Gheorghe Aionesei are 65 de ani şi e un om relaxant de sincer. Nu ştie poezii de-ale lui Eminescu, pentru că era cel mai mare din familie şi părinţii îl trimiteau mai des cu oile decât la şcoală, dar ştie că numele satului e al lui „Mihai Eminescu, al poetului!”. A terminat târziu opt clase, pe vremea lui Ceauşescu. Tot el mi-a descris, cu extremă plasticitate, cataclismul căruia i-a căzut pradă cea mai mare parte a satului. „În curtea lui Mihai Sauciuc erau mai bine de 30 de salcâmi. Nu-i putea cuprinde doi oameni. S-a despicat pământul drept în două şi le-a ieşit viţa, nimic n-a mai rămas de ei. La un frate, unde m-am dus să scot mobila, era un păr mare. Stătea drept în picioare. Odaia în care stăteam s-a dus pe-o parte. Cum scoate cârtiţa pământ, aşa mergeau valurile de pământ. Părul cel mare s-a rupt în două şi s-a prăbuşit peste casă. Ne-a salvat şifonierul de lângă noi. Mai la vale, era o gârlă care a dispărut când s-au unit dealurile. Unde a fost pământul mai tare s-a ridicat o movilă de ziceai că-i movila lui „Ştefan cel Mare”. La început nici nu puteai urca pe ea, aşa abruptă era!”. Deşi are o pensie mică, un televizor stricat şi nici nu vede prea bine - ca să-şi mai treacă timpul cu cititul - Gheorghe Aionesei e un om optimist care vorbeşte tare frumos despre satul „care-a fost”. „Era un sat frumos. Case frumoase, cu oameni frumoşi, cuminţi, gospodari. Fiecare îşi vedea de treaba lui, nu erau hoţi”. L-am lăsat pe bădia Gheorghe cu nepoţii, lăsaţi de mama lor la bunici, pân-or scăpa de răceală.   
„Pe aleea de colo s-a plimbat Eminescu!”
Cu ochii zgâriaţi de viscol, abia zărim o nouă casă, mai sus, pe creastă. Gheorghe I. Cojocariu, după cum se prezintă, mândru, e încă român verde la cei 77 de ani. Chiar dacă e singur de 16 ani, de când i-a murit soţia, nu se dă bătut. Nici n-am reţinut câte animăluri grijeşte prin curte, pentru că m-am speriat când am auzit că nu i-au mai rămas decât zece porci, după ce a vândut încă pe-atâţia! Şi asta nu-i totul. Tot el ne-a spus, cu aceeaşi mândrie, că în martie împlineşte „50 de ani de abonament! Mai întâi la „Agricultura Socialistă”, apoi la „Scânteia” şi la „Uniunea Sovietică”, după la „Gazeta de Botoşani”, iar acum la „Monitorul” şi „Adevărul”!”. De şapte ani, are curent electric şi nu adoarme niciodată fără să citească ziarele. Când era tânăr, lectura era mult mai romantică, pentru că era pe prispă, la lumina lunii…Alte vremuri!
Numai că senzaţionalul e, cu adevărat, în altă parte.. Bătrânul povesteşte, fără să se încurce, ce a auzit de la socrii lui. Şi anume că pe terenul unde e acum casa lui era, în secolul XIX, moşia boierului Constantin Stamatopol. Care avea două fete pe care le vizita Mihai Eminescu - care se plimba, împreună cu ele, pe aleea din care au mai rezistat, şi acum, doi copaci! Un păr putregăios – cum îl numeşte bătrânul – dar care face nişte pere tare bune, motiv pentru care nu-l taie, şi un măr! Povestea aminteşte, mai departe, pe boierul Constantin Hynek, care cumpărat moşia de la Stamatopol şi al cărei administrator, Gheorghe Scutaru, e tatăl soacrei bătrânului de astăzi! Gheorghe Cojocariu mai are şi astăzi palma cu care administratorul măsura pământul – de 28 de centimetri – şi un scaun sculptat de pe vremea boierului. În curte se văd copacii care e cert că sunt „antici şi de demult” şi un beci solid de cărămidă, pe care un nepot a început, din nefericire, să-l demoleze.
„Boierul a avut două fete. Şi erau frumoase!”
Povestea bătrânului este, într-adevăr, frumoasă şi demnă de reţinut şi ca legendă. Numai că e posibil să fie mai mult decât atât. Contactându-l pe Ionel Bejenaru, muzeograf la Muzeul Judeţean, am obţinut fotografia fetelor boierului – Lucica şi Virginia Stamatopol – care erau realmente frumoase. Acelaşi interlocutor mai spune că scrierile cercetătorilor au făcut referire la trecerile lui Eminescu pe la Guranda – Durneşti, unde era moşia boierului Miclescu. De ce n-ar fi trecut şi pe la Stamatopol, mai ales dacă avea două fete aşa frumoase? Oricum, povestea există în memoria oamenilor şi le-a fost transmisă de cei care au trăit înaintea lor. Iar satul se cheamă „Mihai Eminescu!”.
Ionel Bejenaru explică altfel titulatura modernă a sătucului. „Datorită intervenţiei preşedintelui Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc, la Moscova (care era reticentă la marcarea şi comemorarea lui Mihai Eminescu în România, punându-l la index pe marele nostru poet), s-a obţinut – de la forurile scriitoriceşti şi politice din Rusia – aprobarea aniversării centenarului naşterii lui Mihai Eminescu în ţara noastră. În entuziasmul acela, s-a putut boteza satul „Mihai Eminescu”, ca un semn de omagiu”. Întrebat şi de ce acel sat, muzeograful are şi aici un răspuns: „Poate fi o similitudine cu actul locuitorilor din Uriceni, sat care şi-a luat denumirea de la „uric”, care înseamnă „document domnesc”. Ei au motivat că provine de la „urât” şi au propus conducerii Partidului Muncitoresc Român ca satul să se cheme „Nicolae Bălcescu”, personalitate care n-avea nici o legătură cu zona!”.
Şi dacă, totuşi, Gheorghe Cojocariu are dreptate şi Mihai Eminescu s-a plimbat, pe vremuri, pe aleea de lângă casa lui?... (Articol publicat in volumul "2004"... aparut... in 2004. Evident, m-am gandit la Orwelll!)

vineri, 6 ianuarie 2012

Starea şcolilor botoşănene, la început de drum

În secolul XIX, şcolile se adăposteau în casele localnicilor, în lăcaşuri uşor de demolat chiar şi de animalele satului, dotările fiind, ades, inexistente.
Şi-n mileniul trei, la vreme de vară, încă se mai vorbeşte despre lipsa fondurilor pentru pregătirea şcolilor în vederea noului an şcolar. Numai că acum sunt şcoli la fiecare pas, unele moderne de-a binelea. Cu totul altă făină se măcina atunci când învăţământul pornea, copăcel, la drum pe aceste meleaguri.
Din lucrarea Pagini din istoria învăţământului botoşănean, scrisă de Ştefan Ciubotaru în 1987, aflăm că pe 1 septembrie 1865, când s-a pus în aplicare Legea instrucţiunii, baza materială a şcolii primare era inexistentă. Întrucât în nici un sat nu exista un local special pentru şcoală, soluţia la care s-a recurs a constat în închirierea unor case, sau numai a unor încăperi. Soluţie realmente de compromis, pentru că la ţară, pe atunci, casele erau compuse dintr-o singură cameră şi o tindă. Mai mult, satul ţăranilor clăcaşi avea şi multe bordeie, în care oamenii locuiau de-a valma cu animalele.
Neajunsurile, evidenţiate în rapoarte oficiale
O frescă a situaţiei de-atunci se regăseşte în raportul făcut de revizorul şcolar I. V. Adrian, înaintat prefectului la 25 septembrie 1865: Şcolile sunt aşezate în cele mai rele locuinţe din comune, încât au aspectul unor mizerabile case părăsite, precum la Deleni, Şoldăneşti, Zlătunoaia, Truşeşti etc, apoi mai toate sunt lipsite de mobilamentul necesar învăţământului (Pagini din istoria învăţământului botoşănean, Ştefan Ciubotaru).
Din aceeaşi lucrare documentară se poate afla că la Cerchejeni, localul pentru şcoală a fost dat de Primăria comunei Dracşani pentru uzul unei crâşme, mutându-se şcoala într-o casă ordinară, cu o singură cameră, obligând pe învăţător să locuiască cu chirie în sat. Aceeaşi situaţie era şi la Gorbăneşti. În 1893, inspectorul general din minister, Şt. Mihăilescu, constată că la Ungureni autorităţile comunale au instalat şcoala într-un bordei, ruinat şi supus inundaţiilor, în care apa intrase până la înălţimea de un metru.
Săteni mai de treabă ca arendaşii
Considerând că situaţia nu e suficient de închisă la culoare, o serie de arendaşi creau neplăceri şcolilor instalate în casele ce aparţineau moşiilor. Învăţătorul C. N. Ionescu de la Răuseni raporta că arendaşul Marcu Iuster, prin forţă, a stricat la şcoală o căsoaie unde se păstra materialul didactic, fără ca autorităţile comunale să ia vreo atitudine. În contrast cu asemenea atitudini, au fost ţărani care s-au arătat mult binevoitori faţă de şcoala lor. Ion Airinei din Storeşti a donat în 1881 suprafaţa de 66 de prăjini şi 16 palme pentru clădirea unui local, iar Gr. Ungureanu din Blândeşti s-a oferit în 1898 să pună la dispoziţia şcolii în mod gratuit casa sa.
În judeţul Dorohoi, situaţie la fel de precară
La cei ce ne erau vecini în secolul XIX lucrurile stăteau la fel de prost ca la Botoşani. Iată câteva exemple, relatate în cartea lui Ştefan Ciubotaru: În mai 1869, Costache Enescu (tatăl lui George Enescu), de la Vîrfu Câmpului, raporta prefectului despre nepăsarea primăriei faţă de şcoală - instalată într-o casă ce nu putea fi locuită; la Hudeştii Mici, în 1876, peste 30 de copii învăţau într-o cameră mică şi, neavând loc, unii mai stăteau şi după sobă; în târgul Darabani, localitate cu buget bogat în 1876, şcoala era instalată într-o clădire al cărei pod ameninţa cu căderea pe copii, din care cauză a trebuit susţinut cu proptele.
"Casa şcoalelor", primul pas spre oarece normalitate
Anul care a marcat o cotitură în domeniu a fost 1896. Atunci s-a înfiinţat Casa Şcoalelor, care avea drept obiectiv şi construcţia de lăcaşuri pentru şcoli. Ulterior, s-au construit localuri tip, de diferite mărimi, cu una până la patru săli de clasă şi locuinţă pentru director. Cu împrumuturile contractate prin Casa Şcoalelor, judeţul Botoşani a construit în 1897 şapte localuri, iar în 1898 tot atâtea. În următorii 30 de ani, s-au construit doar 32 de şcoli, absenţa sălilor de clasă stând la baza înfloririi analfabetismului.
Dotările, catastrofale, erau des reclamate de învăţători
Conform Legii Instrucţiunii, sarcina întreţinerii şcolilor intra în grija autorităţilor comunale, obligate să asigure mobilierul, încălzitul, cheltuielile de reparaţii şi de cancelarie, precum şi plata odăiaşilor (oamenilor de serviciu). Dovadă că lucrurile nu stăteau deloc aşa stau numeroasele plângeri înaintate de învăţătorii acelor timpuri, care nu au avut drept rezultat decât îngroşarea arhivelor revizoratelor:
În 1876, şcoala din Deleni nu avea masă, scaun, dulap, sigiliu şi steag, iar curtea ei fiind neîngrădită, era adesea dărâmată de animalele satului. În bugetul comunei nu se prevăzuse nici un leu pentru întreţinerea şcolii;
N. I. Mero de la Chiscovata aducea la cunoştinţa revizoratului, în 1897, că primarul comunei n-a cumpărat opinci pentru elevii săraci ce vin la şcoală pe timp geros, n-a aprovizionat localul cu lemne, n-a făcut o uşă, gard, latrină ş. a. La toate demersurile învăţătorului, primarul a rămas nepăsător, nevoind a vizita măcar şcoala;
Alte rapoarte, întocmite de revizorii şcolari botoşăneni – majoritatea fără nici o eficienţă – arătau şi ele că autorităţile comunale n-au găsit de cuviinţă să împartă elevilor săraci măcar câteva condeie de doi bani bucata, aşa cum s-a întâmplat la Copălău, Stăuceni şi Ungureni.
Nici primarii comunelor din Dorohoi nu s-au arătat prea binevoitori faţă de şcolile din satele lor. La 28 august 1866, învăţătorii din satele Vorniceni, Manoleasa, Drăguşeni, Avrămeni, Broscăuţi şi Pilipăuţi au înaintat prefectului un memoriu colectiv în care arătau că au îmbrăţişat cu mare dragoste misiunea lor de învăţători, făcând un mare bine patriei. Spre dezamăgirea lor, primarii nu le-a pus însă la dispoziţie localuri, bănci, mese, scaune, din care cauză nu poate înainta învăţământul;
M. Nimereanu, din Văculeşti, aducea la cunoştinţa prefectului, în 1871, că, din vina primarului, şcoala sa nu are local corespunzător, mobilier suficient (doar trei bănci), din care cauză elevii stau câte cinci într-o bancă, în timp ce tabla fără picioare stă rezemată de pereţi, neboită;
La 18 februarie, N. Florescu din Corlăteni cerea disperat primarului: Trimiteţi la pădure să se aducă măcar un picior de lemne, că este destul de când sufăr în această şcoală fără foc (Pagini din istoria învăţământului botoşănean, Ştefan Ciubotaru).
Manualele şi materialul didactic, cu "papuci rosii"
Primele manuale au fost bucoavnele sau bucvariile, greu de procurat, pentru că erau scumpe. În 1859, iconomul C. Buţureanu din Dorohoi, inspectând şcolile din Cordăreni şi Păltiniş, a constatat că acestea erau total lipsite de manuale şi ruga forul superior să intervină. Înmulţindu-se şcolile, s-au înmulţit şi manualele, care, însă, se menţineau la un preţ foarte ridicat. În 1861, o aritmetică costa 3,5 lei, o geografie 2,5 lei, un catehism 0,5 lei. Pentru comparaţie, tot în acea vreme preţul unui caiet sau al unui condei era de 2 bani.
Când vine vorba de material didactic, întâlnim situaţii absolut similare. Anton Vellini, de exemplu, avea în 1832, la Şcoala Publică de Băieţi, tabele cu litere şi silabe pe care le atârna pe pereţii clasei, după care elevii le învăţau şi le scriau într-o cutie cu nisip, cu degetul. În timp ce pentru istorie exista o singură planşă, pentru geografie nu era nici o hartă.
În anul şcolar 1863 – 1864, şcolile urbane din Botoşani şi Dorohoi aveau ca material didactic numai câteva hărţi ale Principatelor Unite şi ale continentelor. Un an mai târziu, revizorul I.V. Adrian anunţa învăţătorii că la librăria lui C. Manea se găseşte de vânzare Atlasul geografic al lui G. Ioanide, de unde şi-l pot cumpăra.
Salvarea a venit de la... Paris şi de la inventatorii locului
Situaţia s-a mai schimbat în anul şcolar 1897 – 1898, când V.C. Nădejde comandase la Paris material didactic şi îl distribuise prin librăria lui. Ulterior, în dotarea celor 104 şcoli primare rurale se aflau 775 hărţi, 70 globuri pământeşti, 1026 tablouri de intuiţie, 783 tablouri pentru ştiinţele naturii, 1570 tablouri pentru religie, 11 serii complete de măsuri şi greutăţi şi 389 piese diverse ale aparatelor didactice.
Tot cu privire la dotarea şcolilor, V.C. Nădejde raporta prefectului judeţului Botoşani că ar fi de dorit ca fiecare şcoală să posede portretele tuturor domnilor şi ale tuturor autorilor despre care învăţătorii predau în şcoli. El mai cerea tablouri cu scene istorice, animale şi plante, precum şi aparate legate de predarea fizicii, care să explice fenomenele cele mai importante.
Absenţa unor materiale absolut necesare în şcoli a ascuţit minţile unor cadre didactice din Botoşani, care au devenit ei înşişi creatori. G.T. Buzoianu a întocmit hărţile Europa fizică şi politică, învăţătorii V.C. Nădejde şi Puiu Popovici au elaborat harta murală a judeţului Botoşani, iar colegul lor, I. Cernat, din judeţul Dorohoi, a editat hărţile celor două judeţe, necesare la predarea geografiei la clasele a II-a şi a IV-a. Institutorul C. Gallin de la Şcoala „Marchian” a inventat în 1880 un numărător, care a atras atenţia revizorului şcolar Scipione Bădescu. Realizând importanţa invenţiei, revizorul l-a recomandat tuturor şcolilor din judeţele Botoşani şi Dorohoi.